Contra progresului, sau înlocuirea umanității

CONTRA PROGRESULUI

de Esteve Soler
Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Rodica Ştirbu
Distribuţia:
Ioana Manciu – Povestitorul, Fata, Invăţătoarea
Aida Avieriţei -€“ Femeia, Sonia, Mama, Fetiţa, Controlorul
Vlad Pavel -€“ Copilul, Vecinul, Primul Prieten, Enrique, Carolina, Foca
Cezar Grumăzescu – Bărbatul, Rănitul, Al Doilea Prieten, Tatăl, Şcolarul, David

 

Photo credits: http://ionutdobre.ro/

Împărțită în 7 scurte părți, Contra progresului, parte din trilogia lui Esteve Soler (alături de „Contra iubirii” și „Contra democrației”) și regizată de Bobi Pricop ne înfățișează o lume absurdă și totuși atât de aproape de realitatea noastră.

Pe rând, în fața noastră, cei patru actori (Ioana Manciu, Aida Avieriţei, Vlad Pavel, Cezar Grumăzescu) se transformă când în cuplul obsedat de tehnologie care nu poate trăi fără televizor, când în tânăra mai preocupată să își facă selfie-uri decât să cheme o ambulanță, sau chiar în învățătoarea al cărei singur gând e ca elevii să fie liniștiți și nu observă nici măcar când aceștia încep să dispară din clasă. Jocul actoricesc se împletește cu jocul imaginației spectatorilor, căci faptele se deduc mai degrabă din gesturi simbolice și vorbe, decât din acțiuni. Actorii stau mereu pe scaune cu roți, alunecă din poveste în poveste, creând în jurul privitorilor o tornadă de zgomot care îi ia pe sus și îi aduce fix în mijlocul povestirilor.

Spectacolul e primit cu hohote de râs din încă de la primele replici. Dar, pe măsură ce acțiunea avansează, iar personajele devin din ce în ce mai exagerate, continui să râzi parcă cu un nod în gât. Pentru că, încet, încet, în toate situațiile aberante și în personajele exagerate pe care le vezi, recunoști un pic de adevăr, un pic din viața reală. Bărbatul care s-a trezit în casă cu un copil negru și repetă încontinuu că nu este rasist, vrea doar ca acel copil să dispară din casa lui, seamănă înfiorător de mult cu părerile prea multor oameni.

Photo credits: http://ionutdobre.ro/

Un sentiment sinistru plutește deasupra scenei și a spectatorilor, care se foiesc neliniștiți în scaune și râd nervos de personajul care declară că a inventat o nouă religie și este trimisul propriului său dumnezeu, iar în principiile lui recunoaștem dorințele duse la extrem ale unor corporații.

Împreună, toate cele 7 povești prezintă o întreagă lume bolnavă, în care nimic nu mai e bun. Religia a devenit fanatism, distracția a devenit hipnoză, căsătoria e doar un contract, educația nu mai educă pe nimeni de fapt, oamenii par scoși din reclamele de la teleshopping și empatia nu mai există. E prea târziu ca situația să se mai îndrepte, pentru că nu mai e nimeni care să vadă dincolo de vălul de orori care sunt luate ca ceva normal și să realizeze problemele.

Photo credits: http://ionutdobre.ro/

Poate că ai apucat să te înfricoșezi până acum, însă, odată cu ultima poveste, îți dai seama că nimic din ce ai văzut până acum nu a fost cu adevărat cutremurător. Ca Gulliver, ne-am plimbat din lume în lume, am râs cu superioritate, am judecat și am disprețuit faptele și vorbele fiecărei persoane care a venit în fața noastră. Și tot ca Gulliver, ajungem și noi în echivalentul țării houyhnhnm-iilor, unde în loc de caii plini de rațiune, întâlnim o focă care se joacă de-a dumnezeu. În mod simbolic, omul-focă e singurul care stă în picioare, în fața unor scaune distruse, acum lăsate fără posesor.

Ne explică situația la care s-a ajuns, oamenii au continuat să se reproducă fără oprire, iar excesele lor nu au mai putut fi controlate decât prin intervenția oamenilor-focă, care acum trebuie să adune constant copiii de om și să îi omoare. În timp ce vorbește, ne demonstrează pe un copil cum trebuie ucis – uneori trebuie lovit de mai multe ori căci nu moare din prima. Scena e atât de grotească încât ți se face milă de toți oamenii cărora, deși proști, nu le doreai moartea. Pentru că mai rău decât prostia, e lipsa de sentimente.

Photo credits: http://ionutdobre.ro/

Dacă sperai la o salvare te-ai înșelat, varianta de progres a monologului final e fundamental greșită, nu face decât să îți lase un gust și mai amar. Deja nu mai e nimic amuzant de care să te agăți ca să te poți sustrage din lumea asta, iar întunericul final te lasă să te gândești singur la o posibilă soluție care nu pare să existe. În aceste condiții, progresul pare o promisiune falsă și îndepărtată.

fotografii: Ionuț Dobre

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *