Demonii lui Dostoievski, pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca

Începând de luni, activitatea Teatrului Național din Cluj-Napoca a fost din nou suspendată. În weekendul ce a trecut, însă, clujenii au putut să se bucure de două noi premiere, în regia lui Tudor Lucanu.

Sala Mare a teatrului a fost plină, desigur, în limita restricțiilor impuse de lege. Rânduri întregi, „închise” cu o sfoară pe care atârna un mesaj: „Pentru siguranța dumneavoastră, vă rugăm să păstrați distanța”, așteptau să fie deschise. Teatru în pandemie… o sală plină, dar mai mult goală, cu spectatori care au privit pe deasupra măștilor două spectacole greoaie, pline de subînțelesuri, de simboluri.

Un spectactor se ridică furios și spune: „Eu nu pot să respir! Nu pot privi așa” și iese. Pentru restul de 200, setea pentru cultură este mai aprigă decât disconfortul măștii.

foto: Nicu Cherciu © TNC

Demonii. Începuturi.

Un decor simplu: mese de machiaj, oglinzi, scaune și măști de demoni așezate în fața oglinzilor, care așteaptă actorii să le poarte. Fiecare dintre noi are demonul său, nu-i așa?

Primul spectacol dintre cele două premiere are, mai degrabă, un rol de introducere. Creând ideea unei cabine a actorilor, personajele-actori se pregătesc de spectacol. În timp ce se machiază, fiecare își spune povestea. Fiecare este, pe rând, în lumina reflectorului. Personajele își povestesc dramele și vorbesc despre relația lor cu Dumnezeu. Antiteza bine-rău, Dumnezeu-demoni este prezentă constant.

„Primul spectacol din dipticul Începuturi și Spovedania lui Stavroghin invită spectatorul în laboratorul de creație al actorilor prin confruntarea lor individuală și colectivă cu această lume a întunericului sufletesc. Romanul lui Dostoievski intră astfel în scenă și sub pielea actorilor, spărgându-se în monologuri prin care fiecare actor se familiarizează cu masca sau măștile pe care și le va asuma. Dacă la început deschidem împreună cartea, la final, urzeala războiului de țesut e instalată, fir cu fir, iar relațiile dintre personaje prind formă: suntem pregătiți pentru intrarea în poveste”, se arată în descrierea spectacolului.

Interesant, un demon (sub masca căruia se află Radu Dogaru) se ocupă de muzică. Demonul cântă la pian, apoi pune arcușul pe violoncel și ajută la crearea unei atmosfere întunecate, în ton cu titlul spectacolului.

Un cameraman documentează tot ce se întâmplă „în culise”, iar în spatele actorilor imaginile sunt proiectate creând ideea unui documentar.

Piotr Stepanovici Verhovensk (Matei Rotaru), Maria Timofeevna Lebeadkina (Sânziana Tarța), Fedka-Ocnașul (Dan Chioreanul) și alte personaje consacrate create de Dostoievski își spun, pe rând,  povestea, printre ele și celebrul Nikolai Vsevolodovici Stavroghin (Ionuț Caras), care își face și apoi apariția, în cel de-al doilea spectacol, „Spovedania”.

Sânziana Tarța are dificila misiune de a interpreta trei femei diferite: Maria Timofeevna Lebeadkina, Daria Pavlovna Șatova, Lizaveta Nikolaevna Tușina, însă pare să se piardă: este prea teatrală, țipă prea mult, personajele ei sunt prea „nevrotice”.

foto: Nicu Cherciu © TNC

Monologurile sunt lungi și greu de urmărit (aici ar fi de discutat alegerea textului care, deși celebru, este unul greoi, dar este o discuție lungă care ar trebui lăsată pe altă dată). Totuși, Dan Chiorean și Ionuț Caras reușesc să rupă monotonia, iar mesajul lor ajunge la public. Drama personajelor pe care le interpretează, povestea lor, intră în mințile spectatorilor și rămâne acolo mult timp după ce cortina a fost lăsată. Ba mai mult, Chiorean reușește să creeze o pată de culoare, în ciuda tragediei pe care personajul său o expune.Caras, Stavroghin, cel care crede în „dracul canonic, personal”, nu în cel alegoric, cu coarne, ia un text greoi și alambicat și îl servește publicului de parcă ar fi povestit ceva mult mai banal, ceea ce nu e un lucru ușor de făcut.

Dumnezeu este laitmotivul monologurilor: Dumnezeu ca salvator, Dumnezeu ca necesitate sau Dumnezeu ca țap ispășitor.

„Omul n-a făcut altceva decât să-și născocească un Dumnezeu ca să poată trăi fără să se omoare”, spune unul dintre personaje.

Ce demoni avem fiecare dintre noi? Ce Dumnezei? Ce lupte se dau în noi?

Demonii. Spovedania lui Stavroghin

„Învârtindu-se ca o spirală în jurului axului personajului principal al romanului dostoievskian Demonii. Spovedania lui Stavroghin aruncă spectatorul în vârtejul cumplitei povești. Poveste-fascie a multiplelor istorii individuale (căci fiecare personaj aduce cu sine o serie de dorințe, proiecții, obsesii, hăituiri, nebunii vizionare) ce vor duce, până la urmă, la împletirea șfichiuitorului bici al totalitarismului socialist care a marcat istoria secolului XX. În confruntarea unor caractere puternice, pe de o parte, și aliajul dintre perversitate, machiavelism, lașitate și cruzime pe de altă parte, iubirea adevărată, întoarcerea din străinătate acasă pentru reconstrucții ideale, principiile echilibrate, nu își mai găsesc locul, iar moartea rămâne singura alternativă în fața demonilor interiori de nestăpânit”, se arată în descrierea spectacolului.

Decorul din nou este unul simplu, dublat de proiecții în fundal și un „zid” transparent care separă amintirile de prezentul spectacolului.

foto: Nicu Cherciu © TNC

Demonii par să fie în căutarea lui Dumnezeu.Ionuț Caras, ales perfect pentru rolul lui Stavroghin, își începe spovedania, cumulul de evenimente, de factori, care duc în final la sinuciderea acestuia.

În acest spectacol Sânziana Tarța se mulează perfect pe personaje, interpretând impecabil rolul Mariei Timofeevna Lebeadkina, nebuna șchioapă, dar cu momente de luciditate dureroasă, care își așteaptă prințul, pe Stavroghin, dar pe care nu îl mai recunoaște când se întoarce după patru ani de la uniunea lor.

Spectacolul începe cu o crimă, apoi se construiește totul, ajungându-se din nou la momentul crimei, închizându-se astfel un cerc perfect.

Spovedania lui Stavroghin începe tot cu o crimă, însă, una indirectă: o fată se sinucide după o noapte de amor cu el, iar amintirea fetei, care apare din când în când pe scenă cu ajutorul unei proiecții, îl macină.

Matei Rotaru interpretează fără cusur rolul lui Piotr Stepanovici Verhovensk, un personaj alunecos, plin de planuri mărețe, care nu se ferește să calce peste cadavre pentru a-și atinge scopurile. Se poate spune că, într-un fel, este demonul personal al lui Stavroghin, de care acesta reușește în final să se rupă. Însă cu ce preț? Cu prețul a două morți și a unei sinucideri: a sa.

Ceea ce trebuie subliniat, o surpriză plăcută pe care regizorul Tudor Lucanu o oferă spectatorilor clujeni, este ruperea de ideea cuplului celebru Tarța – Rotaru (în spectacolele din ultimii ani, cei doi au format mereu cuplul de tineri îndrăgostiți), de data aceasta perechea, care se dovedește una potrivită și dinamică, fiind Tarța-Caras.

Dan Chiorean reușește și în cadrul acestui spectacol să păstreze linia personajului pe care l-a creat în primul spectacol.

Finalul este unul plin de însemnătate: personajele își privesc demonii în oglindă în timp ce Stravroghin își susține monologul final și se întorc spre el în timp ce-și rostește ultimele cuvinte înainte ca ștreangul pe care și l-a pus în jurul gâtului să îi taie ultima răsuflare.

„Să nu fie învinuit nimeni. Eu singur…”

___

Regia: Tudor Lucanu
Maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
Nikolai Vsevolodovici Stavroghin: Ionuț Caras
Piotr Stepanovici Verhovensk: Matei Rotaru
Maria Timofeevna Lebeadkina, Daria Pavlovna Șatova, Lizaveta Nikolaevna Tușina, Șigaliov: Sânziana Tarța
Fedka-Ocnașul, Virghinski: Dan Chiorean
Ignat Lebeadkin, Liputin: Adrian Cucu
Ivan Pavlovici Șatov: Miron Maxim
Alexei Nilîci Kirillov: Cosmin Stănilă
Mavriki Nikolaevici Drozdov, Seminaristul: Mihai-Florian Nițu
Artemi Pavlovici Gaganov, Leamșin: Radu Dogaru

Regia tehnică: Vlad Negrea
Asistent regie tehnică: Ioan Negrea
Operator lumini: Andrei Mitran, Ionuț Maier
Operator sonorizare: Marius Rusu

Foto cover articol: Nicu Cherciu © TNC

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *