Pe tine cine te-a mințit? (zece răspunsuri) – Ideo Ideis 2017

„De 12 ani, la Alexandria se întâmplă teatru.”

Ideo Ideis este un festival de teatru care a luat naștere în 2006 la inițiativa unor puști care-și doreau pur și simplu mai mult de la orașul lor. Începând de atunci, festivalul are loc în fiecare an în Alexandria și reunește o comunitate formată din oameni de cultură, tineri participanți, tineri care fac voluntariat, localnici, vizitatori și companii.

După ce anul trecut a vorbit despre empatie, tema celei de-a XII-a ediții este autonomia. Campania „Pe tine cine te minte?” își propune să reviziteze mituri, stereotipuri socio-culturale și minciuni, voite sau nu, care ne pot marca când suntem copii sau adolescenți, pentru a ajuta liceenii să conștientizeze importanța autonomiei, și pentru a le încuraja spiritul critic.

Teaser-ul campaniei, aici.

Anul acesta, Ideo Ideis are loc între 7-13 august, la Alexandria.

Cu ocazia campaniei de anul acesta, redacția Dissolved Magazine a strâns laolaltă colaboratori și prieteni ai revistei pentru un brainstorming despre minciunile pe care le-am auzit până acum și pe care alți adolescenți și copii continuă să le audă. Veți citi mai jos zece povești personale despre frică, pudoare, stereotipuri, happy ends sau nu, sexualitate, tristețe, decizii de viață, copii, minciuni mai mici sau mari auzite de oameni care acum cred în autonomie și în decizii personale.

 

ideo ideis
ilustrație de Maria Zurbagiu

Am 9-10 ani și tata ne cheamă pe mine și pe mama să ne uităm la un film. Eu mă simt mereu șmecheră când tata mă invită și pe mine la filme, pentru că lui îi plac alea cu conflicte și sânge și are încredere că nu mă sperii (ne mai uitasem înainte la The Punisher, 12 monkeys și Revolver; la ultimul am prins numai finalul și mă umflam în pene că eu l-am înţeles și adulţii nu). Uneori mama îmi mai acoperă ochii cu mâinile, dar simte nevoia pentru că e ea mai sensibilă. Tot timpul îi zic că nu e cazul. Accept, totuși, să mă uit în altă parte la scenele mai amoroase, pentru că tata a tras concluzia, în algoritmul părintesc de ce ar trebui să vadă fata mea, că ar fi mai grav să văd așa ceva decât pe John Travolta torturându-i pe criminalii soţiei lui. Dar toate după-amiezele cinematografice cu ai mei nu m-au transformat în stană de piatră, așa cum am crezut. Aflu asta când ne uităm la The Green Mile.

Cred că în viaţa mea nu m-am investit emoţional mai mult într-un film. Prind drag foarte repede de John Coffey, care e condamnat la moarte pe nedrept. Devin foarte investită când îl readuce la viaţă pe șoricelul Jingles, care îi ţinea companie altui deţinut pe care îl plăceam. Încep să plâng când văd cât de fericit e și o ţin tot așa până se face ora la care trebuie să merg la meditaţii. Din păcate, filmul abia e trecut de jumătate. Povestea rămâne deschisă în mintea mea și mă detașez foarte greu de tristeţea pe mi-a dat-o. Chiar încep să plâng în timpul meditaţiei, ceea ce o înduioșează pe profă, cu care urmează să discut despre plot în loc să fac traduceri. Iar când mă întorc acasă, mama îmi povestește cum s-a terminat filmul. Mă rog, de fapt îmi povestește cum aș fi vrut eu să se termine.

Îmi zice că nevinovăţia lui Johny Coffey a fost dovedită; că a vindecat mulţi bolnavi și că toţi oamenii au să îl privească ca pe un miracol. Sunt foarte fericită să aflu asta, și nu știu cum, nu mai ajung niciodată să văd restul filmului. Cum am aflat adevărul? De la tata. L-a scăpat gura odată, când ne întorceam de la ţară.

Normal, am plâns și atunci. Faptul că am aflat că John Coffey a fost executat ca toţi criminalii și violatorii m-a dus într-un stadiu de saturare emoţională (și aşa, pentru 10 ani, eram un copil sensibil). Plângeam mereu când îmi aminteam de The Green Mile, chiar și dacă vedeam tilul scris pe undeva, nume de folder, orice. Și mă mai și supărasem pe mama că mă minţise.

Până la urmă am prins jumătatea de film nevizionată într-o noapte de Revelion, la TV. Era mult mai trist pentru mine decât îmi închipuisem, dar credeam că dacă pot să mă uit la chestia de care m-am ferit atâta timp, înseamna c-o să mă maturizez. Ce s-a întâmplat, în schimb? Pentru prima dată, singură în camera mea, simţeam nevoia să vină mama și să îmi pună mâinile la ochi. (Am schimbat canalele aiurea la scena cu executarea.) – Diana Mărculescu, colaborator Dissolved Magazine

ideo ideis
Diana Mărculescu

Eu merg la Arte. Din nou toți ochii din clasă ațintiți asupra mea, din nou liniște apăsătoare și gânduri subînțelese, din nou dezamăgire și revoltă în privirea profesorilor. Și din nou, poate mai mult și mai intens ca data anterioară, argumente, opinii, motive și povești despre cum Liceul de Arte e cea mai proastă alegere pe care aș putea face-o în viața mea. Toate astea, venind din partea profesorilor, erau ca bombe ascunse pe drumul pe care mi-l alesesem demult, și chiar atunci, când eram atât de aproape de destinație, detonau. Așa că în timp ce mă luptam, alături de colegii mei, cu iminenta teroare a examenului de capacitate, duceam o luptă și împotriva profesorilor mei. Spuneau că la Arte o să mă prostesc, o să mor de foame, că trebuie să continui cu matematica, că altfel îmi ruinez viața și n-o să mai pot da înapoi. Și deși nu eram sigură de veridicitatea afirmațiilor lor, eu mă înarmam cu propriile argumente, încredere, și mai ales determinare.

Aproximativ trei ani mai târziu, intrată la Arte și mai fericită ca oricând, pot spune cu siguranță că toate născocirile menite să mă facă să mă răzgândesc au fost minciuni. Poate spuse din neștiință, poate din răutate, poate din confuzia că cineva ar alege să plece de bunăvoie de la cel mai bun liceu din oraș. Iar la începutul liceului, într-o oarecare măsură, voiam să demonstrez că n-am plecat degeaba, că răutățile mai degrabă mă motivează. Dar pe măsură ce trecea timpul, și amintirea certurilor cu foștii profesori devenea mai neclară, arta a revenit la a fi propria-mi pasiune, născută din propria-mi motivație. Iar asta m-a ținut ocupată din a mai reevalua trecutul sau a pune la suflet orice altă minciună insignifiantă, pentru că aveam în față un adevăr, o realitate, care m-a făcut mai puternică. – Ingrid Enache, colaborator Dissolved Magazine

ideo ideis
foto: Ingrid Enache

Fiecare trecem printr-o serie de white lies până ajungem să le spunem pe ale noastre. White lies sunt acele minciuni considerate nevinovate, care intră în rutină sau pe care le spunem din comoditate sau pentru a proteja. Un exemplu bun sunt scuzele pe care le găsim când întârziem.

În clasa a treia m-am uitat la un film împreună cu ai mei, lucru care nu cred că s-a întâmplat de mai mult de zece ori în douăzeci de ani. Filmul era Billy Elliot, despre un tânăr care dorește să devină balerin în ciuda stigmei sociale și a lipsei lui de oportunități financiare. Până atunci doar un slalom printre tangențe și referințe queer care îmi scăpau, totul a devenit explicit printr-o  secvență în care cel mai bun prieten al lui Billy l-a întrebat dacă e gay. Probabil cuvântul folosit a fost fag, iar traducerea din subtitrare a fost poponar. I-am întrebat pe ai mei ce înseamnă poponar și, din comoditatea de a nu aborda un subiect incomod, au spus că e un băiat cu probleme. Eram încântat că aflasem un termen care suna inteligent și pe care puteam să îl folosesc în atâtea contexte.

La puțin timp după, învățătoarea, care a reprezentat un bau-bau al copilăriei mele, ne citea un text despre un băiat pe nume Mihai. Mihai se pregătea de prima zi de școală și, nervos fiind, a început să țipe la caietele pe care nu le găsea să intre în ghiozdan. Toți am început să râdem și învățătoarea a spus în glumă că Mihai sigur are niște probleme. Atunci, auzind cuvintele magice, am strigat din ultima bancă că Mihai e poponar. Cumva, stânjenită, învățătoarea m-a întrebat dacă știu ce înseamnă cuvântul și a încercat să explice clasei ce înseamnă în realitate, printr-o definire foarte pudică, dar corectă și spusă cu blândețe. A doua zi mi-a spus că s-a gândit serios asupra scăderii notei mele la purtare.

În clasa a șasea, în același context de pudibonderie și praf de cretă, mi s-a spus că Eminescu a murit lovit în cap cu o cărămidă. – Călin Boto, colaborator Dissolved Magazine

ideo ideis
Still din Billy Elliot

Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva? N-ai de ce să fii tu tristă. Ei, drăcie!

Nu am de ce să fiu tristă, de ce să îmi vină să plâng fără motiv și să vreau să stau în casă, să nu vreau să răspund la telefon și să nu zâmbesc dacă nu-mi vine să zâmbesc. Mi s-a impus să fiu fericită, mereu, fără excepții. Aveam voie să fiu tristă atunci când luam 8,50 la matematică sau ieșeam pe locul 2 la olimpiada de istorie. Atunci aveam dreptul să fiu tristă și dacă nu eram, pentru că nu-mi păsa îndeajuns de tare, eram obligată printr-un soi de șantaj emoțional, anumite cuvinte care poate nu aveau legătură cu subiectul, dar erau necesare pentru a-mi face colțurile gurii să-și schimbe direcția. Mereu mi s-a vrut binele, adulții din jurul meu au făcut tot posibilul să-mi ofere ce-am vrut când eram mică, dar pe ei nimeni nu i-a învățat când erau mici că e ok să fi trist și să nu ai chef nici de joacă, nici de dulciuri, nici de făcut temele.

Mai târziu, în liceu, am învățat să îmi ascund sentimentele. Nu trebuia ca adulții să-și dea seama că simt anumite lucruri care mă tulbură. Trebuia să mă prefac că sunt un fluture vesel și nepăsător, iar ei erau mulțumiți și mândri. Dacă uneori nu mai puteam să mă ascund și izbucneam în plâns și mă chirceam sub pătură o zi întreagă, ei urlau la mine „să încetez cu prostiile” și să-mi revin, pentru că nu am niciun motiv să fiu tristă. Ei îmi ofereau totul și aveam tot ce îmi doream, orice lucruri exterioare lor care mă mâhneau nu aveau sens și importanță. Și am început și eu să-mi caut fericirea acolo unde nu era, să forțez fiecare situație pentru că sigur trebuia să fie și o parte bună a lucrurilor. Dar dacă nu e? Facem. Și ne prefacem și ne mințim.
Mai târziu. Trebuie să inventez o scuză stupidă pentru care nu pot să mă ridic din pat pentru a mă duce la serviciu. Pentru că nu am voie să recunosc că m-am despărțit de prietenul meu și am nevoie să sufăr în liniște din cauza asta. De ce întârzii în fiecare zi? Pentru că îmi e greu să ies casă, pentru că am atacuri de panică de la aglomerația din tramvai? Nu, pentru că e trafic și *insert made-up unrealistic excuse here*. Cuvântul „depresie” nu e rostit niciodată. Atunci când îl rostești iese îmbrăcat într-o peliculă de rușine. Înseamnă că ești greșit și probabil vrei să te sinucizi. Sau cel puțin vrei să cerșești niște atenție.
Pe mine cine m-a mințit? Oamenii care mi-au vrut binele și eu însămi ca rezultat. Am considerat necesar să-mi forțez emoțiile și să le impun și celor de lângă mine. Nu ai voie să fii trist într-o lume în care toată lumea e tristă și se preface că nu e. Am fost mereu conștientă de joaca asta de-a v-ați ascunselea, dar foarte rar îndeajuns de curajoasă încât să o refuz. Dar atunci când am realizat câte lucruri, momente și oameni am pierdut din cauza asta, am ieșit din iluzia creată în jurul meu timp de 23 de ani și mi-am dat reset. Așa că sunt acum aici, tristă, ne-tristă, fericită, mulțumită, nervoasă, plictisită, entuziasmată, descurajată, nerăbdătoare – fix cum simt și cum am ajuns să fiu în urma unor întâmplări și e ok, e perfect în regulă. – Sorina Neaga, colaborator Dissolved Magazine

ideo ideis
desen făcut de Sorina la 17 ani

Nu cred că sunt mai specială fiindcă mi-am ros unghiile de ciudă când am fost „mințită”, „trădată”, „tradusă”. Am încercat, după ce mi-am consumat firescul moment de furie să mă cobor cu picioarele pe pământ spunându-mi aproape de fiecare dată „nu ești singura care a pățit-o”. Dar mai ales, undeva la final, mi-am administrat cam de fiecare dată și mica palmă morală „lasă că și tu ai făcut la fel cândva”. Iar adevărul ăsta este: de mințit mințim cu toții, mințim și ne mințim. Cine m-a mințit? Unchiul Ale când mi-a spus că guma de mestecat este făcută din mațe de măgar, domnul care vindea șampon, balsam Nivea în Europachinatown pe doi lei și care băgase detergent de spălat vase în locul produsului original, copilul meu care în loc de un drajeu tictac a mâncat toată cutia, prognoza meteo, tatăl meu care spunea că este bine, dar de fapt nu era bine deloc. Mi-ar fi ușor să spun că în toate situațiile astea am fost mințită. Dar știu că adevărul lor este minciuna din creierul meu, iar adevărul meu de multe ori înseamnă minciună în mintea altora. – Suzana Dan, artist plastic

ideo ideis
Suzana Dan, I always say luxury is a state of mind, 2014, 70x70cm, acrilic pe pânză

Când mă gândesc la liceu, lucrul care îmi vine pentru prima dată în minte este zâmbetul ironic cu care diriginta mea mi-a zis: „Da, să știi că în viață o să te placă toată lumea și totul o să fie cum vrei tu. În viață trebuie și să înghiți.” Discuția pornise de la un incident ce avusese loc în săptămâna aceea, când un alt profesor o jignise pe o colegă de-a mea, căreia îi luasem apărarea la ora de dirigenție. Iar la aproape fiecare oră de dirigenție, aceeași dirigintă ne explica, în repetate rânduri, că trebuia să ne conformăm, să ne adaptăm, pentru că așa e în viață. În viață nu se întâmplă numai lucruri „bune” și trebuia să învățăm să acceptăm asta de pe atunci, din liceu, la fel cum trebuia să scrâșnim din dinți în tăcere dacă un profesor ne insulta.

Tot la liceu am aflat că voluntariatele pe care le făceam noi erau doar activități EXTRAșcolare și nu contau, deoarece nu se puteau transforma în note de zece. Presupun că să faci ceva voluntar, doar din dorința de a te implica sau de a ajuta, nu contează nici după liceu – în viață – fiindcă activitățile astea nu se transformă în salarii. Așa e-n viață.

Am aflat și că viața noastră nu începuse încă; viața începe după liceu. În liceu, am învățat (deși tot ce am învățat, am învățat în afara școlii) pentru a fi pregătiți pentru viață. Notele nesfârșite de zece și participarea intactă la ore ne-au transformat în oameni cu coloană vertebrală. Asta e expresia mea preferată; am devenit oameni cu coloană vertebrală, deși eram impertinenți dacă „îndrăzneam să ne permitem să răspundem” vreunui profesor. Oameni cu coloană vertebrală, deși cred că jumătate din colegii mei nu își pot forma opinii de unii singuri. Oameni cu coloană vertebrală, deși am fost învățați să tăcem, să înghițim orice umilință sau să nu ripostăm dacă prietenii noștri sunt înjosiți; pentru că așa e-n viață. 

Am terminat liceul acum o lună jumătate, bacul l-am dat acum două săptămâni. Și de abia aștept să văd ce e viața asta, doamnă profesoară. Mă întreb cum o să se transforme într-o notă de zece. – Tea Nicolae, colaborator Dissolved Magazine

ideo ideis

Când eram mică cred că am fost cumva subiectul unui test sociologic condus de ai mei. Găseau mereu minciuni micuțe cu care să se scoată din situațiile dificile sau cu care doar se amuzau, cine știe. Oricum toate s-au transformat acum în povești din alea pe care le spui la reuniuni de familie sau, în orice caz, când e multă lume. Toți râdem la ele. Toți. Și eu. Nu sunt pasiv-agresivă. Deloc.

De exemplu, minciuna clasică. Chiar nu știu cum am fost atât de naivă, e atât de basic. Aveam un câine-lup, Cora. Într-o dimineață m-am hotărât să mă joc cu Cora, dar nu mai era în curte. Ai mei mi-au spus că au trecut puțin mai devreme niște prieteni de familie și au luat-o la o fermă, pe motiv că avea nevoie de mai mult spațiu. Ok, tot la ferma aia au mai ajuns doi câini de-ai noștri. Și da, ferma era destul de departe și nu puteam să-i vizitez. După a urmat o țestoasă care a trebuit să se întoarcă la magazinul de animale pentru că nu se adapta în acvariul nostru. Sunt sigură că au mai fost și alte animăluțe a căror amintire am reușit cumva să o refulez.

Puțin mai devreme încercam să-mi amintesc oare cu ce m-au mai mințit ai mei, trebuie să mai fie lucruri pe listă, așa că i-am sunat și i-am întrebat. Răspunsul îmi rezumă frumos experiența de până acum: „Da’ când te-am mințit noi pe tine? Hahahahaha”. – Ioana Teodoroiu, prietena aia cu multe povești din copilărie despre cum au mințit-o ai ei

ideo ideis
Cut paper collage by Laura Yager, Boise Weekly cover

Sunt o fire curioasă de fel și-mi place să știu cât mai multe despre cât mai multe. Îmi plac mult știați că-urile; nu doar să le aflu, dar să le și spun mai departe, spre disperarea prietenilor mei.

Într-o zi eram cu niște colegi de la facultate la un eveniment. Unul dintre ei observă pe cineva folosind o brichetă și ne zice: „Da’ chiar, știați că numele de brichetă vine de la un general francez, respectiv Briquette, din timpul războaielor napoleoniene? A ajuns să fie asociat cu ideea de foc din cauza faptului că în 1812 din timpul campaniei lui Napoleon din Rusia a dat ordine să se incendieze o groază de sate pe-acolo. Pe lângă faptul că era un militar priceput, era și un inventator apreciat și și-a inventat un aparat care să-i ușureze treaba și care seamănă izbitor cu brichetele pentru aragaz din ziua de azi.”

(Din fericire) n-am dat multă importanță poveștii și am uitat-o până am ajuns acasă. Dar nu și una dintre colege care i-a povestit prietenului ei, prietenilor prietenului ei și familiei. În apărarea ei, tipul care ne-a povestit toate astea părea super sigur de el și în general un tip citit. Câteva luni mai târziu își amintește de faza asta și ne spune: „Mai știți când v-am mințit că există un general Briquette?”. – Dariana Plăeșu, colaborator Dissolved Magazine

ideo ideis
fotografie de Dariana Plăeșu

D. are două codițe cocoțate în vârf de cap, articulate cu funde pompoase și albe care îi acoperă fruntea. Îmi e colegă de clasă întâi, are șase-șapte ani și pixuri colorate cu sclipici pe care nu le oferă nimănui. Mai știe și că, dacă te gândești prea mult la copii și că vrei să fii mamă, devii peste noapte una. Când am auzit-o spunând asta în pauză, la școală, un pic mi-a fost până să vreau să dorm toată ziua, ca să nu mă gândesc la copii și să fac unul. Eram mică, de abia învățam să citesc, plănuiam să devin scriitoare. Ce copil să aibă timp de copii?, mă întrebam.
Atunci am dat prima oară peste minciună, fie ea și involuntară. Eram un copil curios și pricepusem eu atentă la părinții mei că oamenii mari se giugiulesc noaptea sau în parcuri, se căsătoresc și „fac prostii”. Așa apare plodul. N-am crezut niciodată în treaba cu barza care aduce copii, nici atunci când taică-miu îmi spunea continuu: „Onița, înțelege. Eu te-am găsit la o fântănă. Barza, barza”, iar eu nu și nu. Ce mi-a spus D., totuși, m-a dat peste cap cu totul. Poate pentru că ea venea dintr-o familie care se impunea, cel puțin în fața profesorilor, ca fiind intelectuală. Iar eu mă gândeam că e firesc să știe mai multe și mai bine decât mine. De aici a început lupta mea cu imaginile din ziare sau reclamele de la televizor unde moțăiau bebeluși. Mă uitam în altă parte, puneam mâna la ochi, chiar am evitat să mă joc de-a mama și să-mi pitesc o pernă sub rochiță, cum mai făceam ca fetițe de gimnaziu. După, o vecină mi-a spus că bebelușii se formează în stomac dacă mănânci banane (viitoarele picioare și mâine ale copilului) și portocale (capul). Era mai mare, sigur știa și ea de prostioarele adulților, dar hai, ghiciți cine nu a mai mâncat luni bune banane și portocale? – Oana Barbonie, collage artist and good with words

ideo ideis
colaj de Oana Barbonie

Nu am crezut niciodată în Moș Crăciun, iar ai mei nici nu s-au deranjat să creeze vreo minciună miraculoasă care să-mi învăluie copilăria în sclipici și fantezii. Nici iepurașul de Paște, despre existența căruia am aflat abia în liceu, nu venea, așa că era inutilă încercarea părinților mei de a-mi umple mâinile cu dulciuri, iar mintea cu minciuni. Față de ceilalți oameni, care m-au mințit pe alocuri, cu bună sau rea voință, eu m-am mințit singură cel mai mult. Obișnuiam să îmi spun că totul va trece, că durerea de a fi separată de ceilalți copii de un zid al timidității exagerate va dispărea, iar eu, odată matură și împlinită din orice punct de vedere, voi sări peste el și voi deveni sociabilă. Mă mințeam că nu îmi trebuie rochia aia albă cu broderie de pe umerașul unui magazin scump, că nu îmi place atenția, că nu e necesar să părăsesc țara și să fug după cireșii înfloriți ai Asiei și că nu trebuie să fiu furioasă atunci când sunt mustrată. Bula mea de minciuni, pe care am țesut-o cu grijă în jurul conștiinței, se mărește cu fiecare răbufnire pe care o astup, cu fiecare dorință pe care o reneg și cu fiecare cuvânt pe care mi-l transmit singură. ,,Nu îți trebuie”. E ca un joc morbid și comic. E ca atunci când cel mai apropiat prieten te minte, iar tu știi asta, dar în același timp îl crezi cu o sinceritate absurdă. De ce? Pentru că ai da orice ca minciunile lui să devină realitatea ta. Orice. – Elena Văduva

ideo ideis
ilustrație de Alexandra Dvornikova

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *