Furtună cu tunete și trăznete – Regele Lear

Regie: David Doiashvili
Scenografie: David Doiashvili
Asistent coordonator: David Murman Kartozia
Asistent regie: Laura Grosu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Costume: Liliana Cenean
Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili
Echipă filmare: Mihai Radinoiu, Alexandru Popescu, Marius Donici
Montaj video: Cornel Ionescu
Regia tehnică: Costy Lupșa,Dumitru Scobeniuc
Lear, rege al Britaniei:Mihai Constantin
Bufonul:Marius Manole
Contele de Gloucester:Ioan Andrei Ionescu
Contele de Kent:Gavril Pătru
Goneril:Monica Davidescu
Cordelia:Crina Semciuc
Regan:Raluca Aprodu
Edgar, fiul lui Gloucester:Istvan Teglas
Edmund, fiul nelegitim al lui Gloucester:Tudor Aaron Istodor
Oswald, intendentul Gonerilei:Lari Giorgescu
Ducele de Cornwall:Silviu Mircescu
Ducele de Albany:Rareș Andrici
Ducele de Burgundia:Pavel Ulici
Regele Franței:Idris Clate
regele lear
© foto: Florin Ghioca

Ce poate să se mai spună despre Shakespeare și nu s-a spus deja? David Doiashvili are câteva lucruri.

Spectacolul se deschide exploziv, cu un reality show în care bufonul este prezentator, iar celelalte personaje invitații care au venit să vadă ce va decide regele legat de moștenirea sa. Confuzia e mare. Ai nimerit oare la un Keeping up with Lear? Captivat de ecranul mare, pe care bufonul se agită și aleargă după invitați, aproape că nu observi personajele care intră tăcute în sală și așteaptă.

Și, la fel de brusc cum a și început, emisiunea se termină și nu mai revine vreodată. Lear vorbește. E un Lear mai tânăr decât te-ai aștepta dar acest lucru nu deranjează neapărat. Pentru că, de fapt, nimic în spectacolul ăsta nu e cum te-ai aștepta. O parte din spectacol m-am tot întrebat în ce perioadă de timp a plasat regizorul acțiunea. E clar că nu-i timpul din piesa originală, dar, în ciuda reality show-ului de la început și a câtorva alte referințe, nu poate fi vorba nici de lumea din ziua de azi. Un pic mai târziu mi-am dat seama că nu are nicio importanță. Pentru că spectacolul se poate petrece mereu, iar și iar. Pentru că la un moment dat nu mai e vorba nici de căsătorii avantajoase, nici de comploturi, nici de atacuri mișelești, nici de moșteniri.

regele lear
© foto: Florin Ghioca

Regele Lear, în versiunea lui Doiashvili, e despre sentimente și sugestii. Bogăția regelui e redusă la trei găleți cu rațe de cauciuc. Jucării colorate, pe care Lear le împarte cu naivitatea unui copil, cerând laude în schimb. Când nu le primește se supără. Vrea să-și păstreze puterea, dar vrea să fie absolvit de responsabilități. Ai crede că în atâția ani de viață a învățat să fie precaut, dar unui rege nu-i spune nimeni adevărul. Și momentul în care îl descoperă e cutremurător, nu doar pentru el, ci și pentru spectator. Mihai Constantin își zice monologurile cu glas tremurător dar pătrunzător și începi să-l simți din ce în ce mai uman pe Lear, din ce în ce mai aproape de tine. E o crimă atât de mare să vrei să fii iubit?

„Furtună cu tunete și trăznete.”

Începe ploaia, la propriu, pentru că regizorul, care semnează și scenografia, nu se dă în lături de la a transforma spectacolul într-o experiență completă. Se trântesc găleți de apă pe scenă, actorii cad în bazine, Edgar dansează fără cămașă, transfigurat complet. Doiashvili e hotărât să ajungă la public cu orice preț. Și la un moment dat chiar începi să simți frigul de pe scenă, acțiunea devine din ce în ce mai violentă, pe măsură ce replicile și personajele devin din ce în ce mai nebunești.

Iar bufonul, face ce ar trebui să facă orice bufon, îi spune verde în față regelui că a eșuat, îi dă boneta de nebun lui Kent, pentru că tot de un nebun va avea grijă, care și-a surghiunit două fete și a binecuvântat-o pe a treia, fără să vrea. Marius Manole are cu siguranță cele mai explozive momente, pe care le joacă exemplar și scena se umple de forța lui. Nici chiar moartea nu-l oprește din a avea un ultim monolog, cel mai memorabil de altfel, pentru că, de data aceasta, nu mai e bufonul sfătuitor al regelui, ci al spectatorilor. Parcurge hotărât sala pe scaune, nu menajează pe nimeni și cuvintele i se rostogolesc neiertător peste noi toți. Apoi dispare, ca o flacără care a ars prea repede.

regele lear
© foto: Florin Ghioca

Ce e sigur la Regele Lear, e că nu te poți plictisi. Deși decorul e minimal și costumele simple, scena pare mereu plină, uneori prea plină. E o agitație continuă, cad litere din tavan, se ridică găleți din podea, personajele se prăbușesc și se ridică, printre replicile lui Shakespeare se strecoară expresii contemporane, iar dansul contemporan se împletește cu monologuri lungi. Dintre toate acestea, dansul mi s-a părut cel mai nimerit, dintr-un motiv foarte simplu: când se dansează bine, nu mai e nevoie de cuvinte. Și astfel spectacolul reduce un pic din durată (care da, ar trebui să fie mai lungă de 3h30 într-o versiune clasică) fără să rămână cu goluri, pentru că actorii reușesc să redea toate luptele personajelor – exterioare sau interioare – toată nebunia și toată pasiunea. Iar în dans nu ai nevoie de explicații, cum ai nevoie când te întrebi de ce „WAR” scris cu majuscule pe scenă sau de ce engleză și nu română (e mai scurt, dar parcă nu-i suficient asta). Personajele sunt când impresionante când ridicole și, ca spectator, nu poți să nu fii de acord cu bufonul, care zice „În noaptea asta, ori înnebunim cu toții, ori ajungem toți măscărici.” E un spectacol care funcționează pe muchie de cuțit. Ori îți place ori nu, dar cu siguranță nu te va lăsa fără reacții.

regele lear
© foto: Florin Ghioca

Într-un final, Lear intră cu Cordelia în brațe și, pentru prima dată după trei ore, se face liniște.

S-a terminat, e târziu și trebuie să prinzi ultimul metrou, unde ai timp să meditezi la cele trei ore care au părut cinci, nu pentru că au trecut greu, ci pentru că s-au întâmplat atâtea pe scenă în fața ta încât simți deja că îți va fi greu să lași în urmă toate personajele și să îți continui viața ta de până acum.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *