Teatrul cel fără de replică – Viața plicticoasă şi preaplină a visătorului François

Poate nu ați citit Gargantua și Pantagruel decât în ediția pentru copii, dar acum vreau să vă spun altceva. Anume că de curând a avut premiera unui nou spectacol la Teatrul Excelsior: „Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François” . Am fost la a doua reprezentație și mi-am dat seama că un spectacol de teatru nu trebuie să spună neapărat o poveste. Poate trebuie doar să evoce o atmosferă, dar să o facă bine. În fond, nu rămânem numai cu poveștile în minte, căci detaliile se estompează în timp. Rămâne mai mult ideea de ansamblu și, cred eu, atmosfera generală, aerul spectacolului, cu care rezonăm sau nu.

Reprezentația a fost poate mai mult spectacol și mai puțin teatru, dacă îl percepem în sens de poveste. Asta pentru că nici nu au existat replici. Au existat însă 15 ”visători”, întruchipând fiecare una și aceeași personalitate: aceea a lui François Rabelais. Acesta a fost unul din lucrurile care mi-a plăcut încă din titlul piesei: spectacolul nu pleacă de la celebra scriere a sa, ci se folosește de ea pentru a crea un anumit spirit al personalității sale și al lui Gargantua și Pantagruel. Este cumva un traseu parcurs în sens invers, care mie mi-a părut benefic.

Și dacă tot trăim în civilizația spectacolului, cum spune Llosa, avem toate șansele să ne bucurăm de acest adevărat spectacol timp de două ore, și să intrăm în spațiul unei transpuneri artistice care începe încă de pe culoarul care duce în sală. Adaptarea după ”Gargantua și Pantagruel” are, totuși, urme fine de fir narativ, căci sunt momente în care putem recunoaște câteva scene din carte. Însă nu pe ele se pune accentul. Ele sunt, din nou, un instrument prin care se încearcă conturarea unei atmosfere generale, mult mai cuprinzătoare decât însuși subiectul.

sursă foto: teatrul-excelsior.ro

Pentru că-mi place și perioada filmului mut, niciodată nu am considerat că teatrul fără replici e mai prejos de cel cu text de orice fel, fie el comic sau absurd. O confirmare a gândirii mele am primit-o însă pe parcursul reprezentației, când cei de pe scenă au reușit să-mi transmită o stare de bucurie, de bună dispoziție. În acest context, acesta este un lucru destul de greu astăzi, când mijloacele tehnologice țin loc nu de puține ori expresivității.

Cincisprezece visători au fost cei care mi-au transmis asta. Ei nu au fost o suită de personaje, lucru care mi-a plăcut tare mult. Renunțarea la individualitate în favoarea unui grup omogen mi se pare unul din cele mai nobile lucruri de făcut astăzi în artă. Spiritul lor ludic a ținut loc de orice, iar dăruirea de pe scenă a fost cea care cred că a ajuns și la publicul care a știut să o primească.

Iar bucuria de la final mi s-a părut de-a dreptul contagioasă, și a fost cel mai important lucru pentru mine. E ceea ce vreau să văd la o piesă de teatru. Nu individualități excesive care uneori sufocă și strică povestea sau atmosfera de ansmblu, nici prea multă teatralitate. Iar aici atmosfera a fost cu totul și cu totul autentică. Jocul cu simbolul (sau jocul de-a simbolul) al visătorilor a fost de asemenea inspirat, iar pe cei cincisprezece i-am simțit ca pe unul și același personaj.

Uneori lucrurile nespuse spun mai mult decât orice poveste care ne apropie prea mult de cotidian. Dacă vreți să vedeți un adevărat spectacol, unde nu partea narativă primează, vă recomand să mergeți la Teatrul Excelsior. Următoarea reprezentație va avea loc vineri, 8 decembrie, la ora 19:00.

Viata plicticoasa si preaplina a visatorului Francois
sursă foto: teatrul-excelsior.ro

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *