Alt jurnal de pandemie. V de la Vulnerabilitate

v de la vulnerabilitate
© Bogdana Mihaela

Nu cred că sunt în cel mai bun moment din viața mea, dar îmi permit să fiu vulnerabil. Vreau să vorbesc despre cum este pentru mine să fii vulnerabil și despre câte lucruri se pot ascunde în spate. Cum am zis, trec printr-o perioadă destul de nașpa. Ce e și mai trist este că nu sunt singurul. 

Carantina m-a lovit grav de tot, dar hei, trebuie să ne adaptăm. Aș vrea să vă spun cam câteva chestii prin care trec acum. În fiecare dimineață mă trezesc și aștept să-mi vină motivația de a face chestii. Uneori vine, dar de cele mai multe ori.. De cele mai multe ori, nu apare. Mă trezesc și nu am chef de nimic. Presimt că va fi o zi grea, sau că poate mă voi simți nașpa, așa cum am făcut-o de multe luni încoace. Intru la ore, iar de cele mai multe ori, sunt prezent doar cu numele. Mă închid adesea în mine pentru nu vreau să fiu o povară pentru cei din jur. Încerc să-mi caut de treabă, dar îmi tot vin în minte aceleași gânduri, cum ar fi că nu sunt destul, sau nu mai sunt la fel de bun cum eram acum ceva timp. 

Erau momente când nu găseam loc și pentru mine. Nu știu cum să explic…

Eram pe planeta Cosmin. Și fiecare gând mă ataca. Cred că romantizam tristețea. Cum să mă gândesc la un posibil viitor când nu pot avea grijă de mine în prezent? Sunt probleme, la fiecare dintre noi. Alegem să le rezolvăm sau nu, alegem să le dramatizăm sau nu, sau poate doar le simțim așa cum sunt ele, de fapt. Simt că am pierdut pe cineva, deși știu că încă e acolo. E un sentiment ciudat rău. Am creat un mediu toxic în care îmi plăcea să stau. Mă îndrăgosteam de comoditatea de a fi trist. Mereu ai o scuză.  Cum am zis, au trecut luni întregi.. luni în care nu am putut scrie. Adoram să scriu. Luni de zile nu am putut să fac unul dintre lucrurile care mă făceau cel mai fericit. 

Nu mi-am permis să fiu vulnerabil când ar fi trebuit să fiu. Eram speriat. Am conversația asta cu o versiune mai mică a mea. Ajung să cred că e copilul-umbră din cartea Stefaniei Stahl. Se ascundeau mai multe căcaturi decât credeam. Simt că sunt un adult în devenire și simt cât de afectat e copilul ăsta, din mine. E speriat, săracul. Am momente în care încerc să-i spun că sunt acolo pentru el și-mi imaginez cum mă îmbrățișez singur. Uneori chiar o făceam. Știai că îți trebuie în jur de minim 8 îmbrățișări pe zi ca să te simți okish? Am rămas cu prea puține.. Mi-e mai ușor să mă ajut pe mine când pun problema ca fiind la persoana a treia. E mai ușor să-i ajuți pe alții decât să te ajuți pe tine. Cel puțin așa e pentru mine. Dar cum să ajut pe alții când nici măcar pe mine nu mă pot ajuta? 

La un moment dat, am obosit să stau în același mediu toxic pe care l-am creat. Poate sunt autorul propriei mele suferințe. Poate sunt mult prea dur cu mine, sau prea critic în legătură cu ceea ce fac sau cum gândesc și reacționez. M-am uitat de vreo 4 ori la episodul cu Jules din Euphoria. Poate că fără critica pe care mi-o fac, aș fi mai liber. 

Simt că am eșuat.. cu persoana aia. Am vorbit cu ea și mi-a spus că n-am făcut-o. Am obosit să trăiesc în regrete? Adică.. pe bune? Stau și mă plâng despre cât de mizerabil mă simt, dar nu fac nimic în privința asta. Iar aici intervine vulnerabilitatea: sunt vulnerabil față de voi. Vreau să fiu mai vulnerabil cum n-am putut să fiu când a trebuit să fiu, sau când am simțit că n-o pot face. 

Trăiesc într-o frică constantă de a nu mai eșua, de a nu face lucrurile mai complicate, dar tocmai asta le-a complicat: faptul că n-am fost vulnerabil.. față de mine, față de prieteni, față de familie.. mai ales față de familie. Și nu de mult, am realizat cât de mult te poate ajuta să fii vulnerabil. Ar fi bine să-i lăsăm pe cei din jur să știe când suntem îndurerați. Sunt aici și scriu despre cum trec printr-un break-up, despre cum mă lupt cu mine pentru a nu mă pierde și despre cum până și lucrurile care-mi plăceau nu-mi mai aduc satisfacție. E o confesiune atât de majoră, încât să acopere tot ce n-am putut face până acum. 

Și e ok să te simți așa. E ok să plângi. Mi-am permis să fiu vulnerabil și, nu în ultimul rând, corect față de mine. 

Sunt multe lucruri care se ascund în noi, dar dacă formăm ziduri în jurul nostru, nimeni nu va putea ajunge la ele, poate chiar nici noi înșine. Nu vreau să fac pe psihologul (vorbește cu unul dacă simți nevoia), dar așa gândesc acum. Am avut în momentul ăsta o revelație: dacă mă respect pe mine și mă iubesc pe mine, nu trebuie să-mi permit să mi se întâmple lucruri nașpa. Nu-mi mai permit să mă urăsc pentru lucruri pe care le-am făcut sau nu le-am făcut. Mi-e greu să accept și să trec peste, dar, pentru o clipă, aș vrea să-mi aduc aminte cum e să mă simt în viață. Iar asta fac acum: scriu, ca să mai simt pentru câteva minute cum e să fii o ființă vie.. 

M-am deschis mult în fața prietenilor mei în ultima perioadă. Dacă știi să-i alegi, te vor susține în orice vrei să faci și vor fi acolo pentru tine. Dacă nu ai parte de o familie care să-ți ofere confortul de a fi vulnerabil în fața lor, alor tăi, atunci uită-te în jur și cere ajutor de la cine crezi că ți-l poate oferi. Prietenii sunt familia pe care o alegi, corect? Fii vulnerabil față de ei. 

De ceva timp am blogul ăsta, al meu, unde mai scriu chestii. Cei mai mulți oameni reacționau la articolele în care eram vulnerabil. În acel moment, când am realizat că asta caută, de fapt, oamenii, am realizat ce înseamnă să fii vulnerabil: e eliberarea care-ți dă putere. Chiar dacă te vei deschide și oamenii te vor răni, nu e din cauza ta. Există chestia asta, ca un fel de regulă nescrisă, că dacă ești vulnerabil, automat ești slab. În unele cazuri poate fi așa, dar atunci cred că oamenii din jurul tău nu sunt cei mai potriviți pentru tine. Până nu încerci, nu vei ști niciodată cum va reacționa lumea la vulnerabilitatea ta. Dar dacă te iubești destul de mult, vei vedea cât de fain e să poți fi vulnerabil. 

Cu timpul, am eliminat ce consideram a fi toxic în viața mea. N-aș fi putut face asta dacă nu mi-aș fi permis momentele alea, mai lungi sau mai scurte, în care mă simțeam ca un biet icar. E atât de multă emoție în a fi vulnerabil, încât nu știm ce-i cu ea și de unde vine. Odată eram la o aniversare și eram cu încă 3 inși. N-am să uit cât voi trăi seara aia când ne-am așezat toți într-un cerc și am vorbit unii cu alții. Și ce e ciudat e că nici măcar nu ne cunoșteam așa de bine. Ne încurajam unul pe altul și empatizam. Odată cu afișarea vulnerabilității, vine și empatia. Empatizez cu cititorii mei, așa cum și ei empatizează cu mine. Simt că, într-un fel, ține de mine să-i ajut să treacă peste chestiile nasoale pe care le-am mai povestit pe aici. 

Tot ce am în minte acum e scrisoarea lui Tudor Chirilă pentru adolescenți. Înhăitați-vă, ne-a zis. M-am înhăitat și mi-am găsit scopul existenței mele. N-aș fi reușit dacă la aniversarea aia nu le-aș fi spus cât de singur mă simțeam și cât de frică îmi erau să fiu respins; din cauza felului în care eram sau a felului în care mă comportam. Faptul că m-am săturat să stau în cochilia mea m-a făcut să le spun cât de mult m-a durut să stau într-un colț. Pentru un moment, eram cine eram eu, cu adevărat. Mi-a plăcut și am continuat să arăt ce am mai bun de oferit. 

Acum sunt ca floricica din grădina bunicii. Știu că mai sunt și alte floricele care trec fix prin aceleași experiențe ca și ale mele. Ultimul an și-a impregnat adânc umbra asupra noastră. Sunt doar un ins printre inși. Dar vine vara și trec și vremurile aiurea.  

Comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *