Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig (recenzie de carte)

ilustratie, biblioteca de la miezul noptii
© Flavia Stanciu

Și petrecem atât de mult timp dorindu-ne ca viețile noastre să fi fost diferite, comparându-ne cu alții și cu alte versiuni ale noastre, când, de fapt, majoritatea vieților noastre conțin deopotrivă părți bune și părți rele.

Incursiunea emoțională pe care Haig o propune în cartea sa străbate teme profunde, readucând la suprafață propria luptă cu viața, și în genere, a noastră, a tuturor. Scrierea sa este o prelungire a propriei povești, sau mai bine zis o altă punere în scenă a ei. După ce încearcă la 24 de ani să se sinucidă, Matt Haig devine autorul multor volume de succes, unele traduse în peste 40 de limbi. Biblioteca de la miezul nopții străbate anecdotic alegerea de a rămâne, realizarea că cea mai bună viață este în fond cea care ne stă înainte acum și că fericirea nu se cântărește, ci se simte.

Povestea urmează viața Norei Seed, care la 35 de ani descoperă că adolescența promițătoare nu s-a materializat într-un succes. Nereușitele se înlănțuie oarecum cinic, pierderea slujbei, moartea pisicii, incapacitatea de a reface relația cu fratele ei, toate o conduc pe Nora înspre realizarea că pentru ea viața nu mai are sens. Biblioteca de la miezul nopții apare ca un refugiu, ca o ultimă șansă în fața morții. Pentru o clipă, sau o viață, Nora e pusă față în față cu o altă realitate. Fiecare carte reprezintă o posibilitate, o decizie luată altfel. Haig oferă personajului său posibilitatea de a vedea fiecare viață care ar fi putut fi trăită, îndrumându-l pas cu pas spre alegerea finală. Trecerea Norei prin miile ei de vieți o aduce astfel mai aproape de sine, mai aproape de înțelegerea faptului că nu există vieți perfecte, ci vieți bune și rele deopotrivă. Ceea ce Nora credea că nu are nu erau apusurile californiene. „Nici măcar nu avea nevoie de o casă mare și de o familie perfectă. Avea nevoie doar de potențial. Iar ea nu era nimic altceva decât potențial.”

Acum se întreba cum ar fi să se accepte pe deplin[…] cum ar fi să le accepte pe toate[…] S-a imaginat ca fiind încă o ciudățenie extraordinară a naturii. Încă un animal conștient, care-și dă silința să fie cât mai bun. Și făcând asta, și-a imaginat cum e să fii liber.

Viața din care Nora își dorește să iasă este, așa cum reușește să înțeleagă mai târziu, o viață în care iubirea nu a existat ca o constantă. Tragismul existenței sale anterioare este marcat tocmai de lipsa comuniunii profunde, a dragostei dăruite și primite în egală măsură. Ultima din viețile pe care Nora le străbate e cea în care întâlnește o „iubire ca o plasă care avea să o împiedice să cadă”, o viață care pare plină. Nu lipsită de căderi sau durere, căci nicio viață nu e scutită de drumurile întunecate, ci o viață în care dragostea acoperă. Ceea ce Haig reușește să transmită este tocmai faptul că prezența luptei face ca dragostea să poată crește. Nora înțelege că ultima viață este una în care sufletul ei se poate odihni, însă simte în același timp că nu a făcut parte din ea până în momentul prezent, că Nora de acum nu a mers alături de Ash și de fiica ei, Molly, în momentele lor grele, nu le-a împărtășit nereușitele, eșecurile, frustrările, mici sau mari, ci, asemenea unui alergător care doar trece linia de sosire, a ajuns în viața lor în momentul cel mai frumos și liniștit. Nora înțelege astfel că frumusețea unei vieți stă în trăirea tuturor experiențelor ei posibile, de fericire sau tristețe, de curiozitate, dragoste sau nereușite.

Finalul poveștii surprinde un scenariu deschis, care nu poartă nicidecum însemnele unui romantism de film. Deși mintea cititorului este condusă înspre posibilitatea ca realitatea la care Nora este readusă să devină asemenea vieții în care și-a dorit să rămână, certitudinea nu este asigurată. Posibilitatea unei relații cu Ash este condiționată de acțiunea sa directă, Nora realizând că în final, ea este singura care poate modifica prezentul.  Dragostea ei este astfel la o invitație distanță. Ceea ce se remarcă tranșant în scrierea lui Haig este tocmai fragilitatea vieții și frumusețea care răzbate dincolo de eșec, căci ce sunt căderile dacă nu ocazii de a ne ridica mai sus?

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *