Cinci debuturi poetice de autoare pe care să (ți) le faci cadou

Știu că, în secret, lumea își dorește să pornească cu dreptul în noul an. Este intenția care ne ține ancorați în realitatea asta uneori ternă. Și, că tot veni vorba despre promisiuni față de sine, poate vrei să îți faci cadou ceva care să te surprindă. În cele ce urmează, vei citi despre cărți seismice, care să îți fure atenția. Îmi place să cred că debuturile feminine despre care voi vorbi au o doză de neliniște absolut necesară, care le transformă în piese de rezistență ale unei literaturi tulburătoare și în perfect acord cu momentul ales să iasă la iveală. Sigur că sunt absolut diferite ca motivație, însă au stârnit în mine tot felul de reacții, și (nu doar) din acest motiv le consider numai bune de oferit în dar – fie doar și virtual. Acum că am făcut un preambul suficient de subiectiv, zic să desfacem împreună cadourile astea mereu potrivite, într-o ordine perfect aleatorie.

Monica Stoica - Fetele viseaza electric

Am descoperit în debutul Monicăi Stoica, fetele visează electric (Charmides, 2019), o poezie punk eclectică, cu accente mileniale. E o forță în versurile ei care derivă din situațiile post-apocaliptice, din scenariile care culeg resturile unor calamități artificiale stârnite, contraintuitiv, tot de oameni: „într-o zi o să ne întâlnim din întâmplare/în spatele nostru tot orașul va fi evacuat./vom căuta cheile în noroi cu inima mototolită/și nedetectată de serviciile de securitate socială,/și brusc acolo se va opri“. E poezia unei lumi imunde, în care nu pare să existe antidot pentru sine, și în care observarea lucrurilor esențiale devine un „modus operandi pentru crimă“. Tocmai pe această aparentă răceală postumană se coagulează stop-cadrele de război în care apare un eu – pus în legătură cu un tu – pe ritmuri cyber-afective. Hiperrealitatea în care se asamblează existența – subiectului, a acelui tu (căruia i se dedică nenumărate scenarii) sau a diferitelor portrete de oameni altfel uitați de societate – permite scrierea unei poezii ca o substanță de contrast pentru gândurile negre, însă profund atașate de mecanismul social în care se zbat toate aceste măști de carne.

Multe dintre pasaje încurajează vampirismul textului și dictonul automat, dintr-un atașament pentru cuvinte și pentru continua lor recontextualizare: „lumea va fi un câmp de mușețel după apocalipsă“. Multiplele realități pe care le creează M.S. – „care-i limita pentru o fată?“ – sfidează, de fapt, realitatea și conturează un meta-scenariu, în care puterile nelimitate sunt la ordinea zilei. Mizeria și kitschul, desprinderile din realitatea imediată, combinația acaparatoare de coșmaruri glitch cu momente de revendicare a simulacrelor și cruzimii/rușinii/îndoielii produc aici un mixaj poetic care să aibă atât un rol anti-fobic, cât și pasionant: „și pentru ce scriu./pentru că nu înțeleg și cine înțelege de fapt./scriu pentru că nu știu să mă rog. de frică de moarte,/de frică de moartea/altora, pentru că nu mai e timp scriu. pentru că sunt/în eroare.“ Debutul Monicăi Stoica este o carte care așază sub cerul negru al Bucureștiului vieți posibile și dă un nume strategiilor de supraviețuire care împânzesc o imaginație pură și neiertătoare.

Iuliana Lungu Kommos

La o recentă lectură a cărții KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie (frACTalia, 2018), pot spune doar că Iuliana Lungu este o maestră a cantosurilor feministe. Fiecare fibră a poeziei sale este îmbibată de compasiune – fie la adresa suferințelor îndurate de femei într-o societate perpetuu marcată de spectrul patriarhal, fie la adresa propriilor retrospective, care lasă să se vadă istoria personală ca o formă în care se înglobează sensul: „vreau sînul tău,/Nu,/nu-l vreau,/mamă“. Cele cinci părți din care este compus cântecul de jale asamblează structura unei tragedii antice reașezate aici în favoarea literaturii identitare, care revelează multiple experiențe feminine scoase de sub incidența violenței și a rolurilor normate social: „scriu/fără globule roșii,/fără fier,/fără oxigen,/fără v i o l e n ț ă./omul/Se urcă/gol/pe masă/fără anestezie,/fără rușine,/fără vinovăție,/fără metaforizare./poezia/Se scrie/cu hemoglobina/la limită,/Se simte/pe picioarele dezgolite.“ Este o carte densă și vorace, a cărei revoltă dezvăluie un scris care apasă pe rană, care nu varsă sângele nimănui și nu expulzează intimitatea, fluidele și rușinea pe care generații de femei au simțit-o față de propriul corp: „voi scrie/despre sîni,/ovare,/uter,/vagin,/&frica/de moarte“. De altfel, vocea Antigonei, acest spectru care confruntă autoritatea familială și providența, e ca o paranteză deschisă în timp, menită să explice sensul afectivității: „simt nevoia A/ceva să cuprindă tot/ce e intim“. Ea iese dintr-o lume a ideilor pure ca să indice vina purtată de noi toți – o opacitate în raport cu alteritatea și cultura, în favoarea individualismului gol.

Încă din titlu ne confruntăm cu procesul de histerectomie, un preambul pentru legătura de neseparat dintre gen și materia poetică, scrisă direct din corpul femeii: „eram/absența mîinilor/pe mine,/adevărata natură,/frica de/poezia mea,/are corpul scobit/delicat la mijloc,/acolo./unde cresc bebelușii,/cuvintele Se/înalță pînă la cer.“ Cu un ton grav, în ritmuri de manifest, poezia Iulianei Lungu prezintă o versiune alternativă a spulberării – ce rămâne în urma memoriei, a scrisului, a traumei? Poate că imagini la fel de puternice ca amintirea repovestită a acelei fete care, la auzul țipătului animalelor sacrificate, refuză să intre în casă și reține, în schimb, grotescul momentului. În acest fel te izbește KOMMOS, precum o odă închinată imaginilor tari, în a căror forță găsești acceptarea a tot ce a fost repudiat, asediat sau exclus din literatură: „Femeia a vorbit:/(Angry and warm/and witty and wise)/Eu sînt. Oglinda în/care Tu vezi/ce nu poți îndura/în tine, Eu sînt./peste tot/(formă de artă)/hărțuirea ta.“

Gabriela Feceoru - Blister

Blisterul (Editura Paralela 45, 2017) Gabrielei Feceoru este un salt în autobiografie, un debut scris precum o videogramă a traumei și experienței feminine la coliziunea dintre memorie (prima parte a cărții, ellaOne) și trama unei relații încheiate (Start Rec). Este absolut remarcabilă aparenta simplitate a versurilor, mai ales pentru că subiectele abordate pornesc de la experiența personală cu abandonul și destrămarea – idei care ar părea tabu în societatea noastră adeseori închisă în fața experiențelor intime: „știi ce? nu există familii/fericite, doar oameni care încearcă totul/și nu reușesc, dar nu ies din/forma-/ție.“ Mai mult, există și un anumit spirit libertar raportat la contracepție, avort, depresie, într-o suită de expresii verticale ale acestor situații-limită în care sunt (ex)puse femeile. De multe ori, pare că scrisul Gabrielei Feceoru își trage expresia din legăturile strâns înnodate ale realității cu identitatea sau, mai aplicat, urmările acestor legături asupra echilibrului interior – o acumulare treptată de straturi afective, compuse fragmentar: „aici vreau să zac. cu capul/sub apa fierbinte./treacă mirosul de/lavandă mai departe și/toți să vină, toți să vorbească/despre mine bleg/să fie un fel/de spectacol/un concurs/și nimeni să nu câștige“.

Acest nou tip de rătăcire la care apelează Gabriela Feceoru îmi amintește de Virginia Woolf, de scrisul care îi aparținea numai ei, dar care a devenit apoi scrisul tuturor prin forța de recompunere a pasiunilor și prin libertatea descătușată a personajelor sale surprinse mereu la marginea existenței: „nimic/n-are sens, mă învârt, plonjez în hău și/sprite. mă încrunt și rotițele în mine/înaintează în sens invers. și încep să nu/mai văd limpede și vreau să fug./de 8 ani. scriu.“ Din când în când, împotriva ordinii și a canoanelor, apare o litanie pentru dreptul femeilor la libertate sexuală, la celibat și la revendicarea tuturor teritoriilor pe care s-a pus pecetea rușinii. Scenariile în care se recompun prin paralele inegale relațiile cu figurile masculine – fie tatăl, fie soțul – lasă în urmă o senzație de senzualitate și toxicitate, însă doar la nivel de sugestie: „nu voi mai lăsa/lumina să intre aici în grămada/noastră de țărână!“ Din miezul tare al acestor poeme în care se răbufnește ies din când în când limbile de foc ale tactilității – aceeași putere care pornește lumi poetice sau erotice –, împlinirea prin pierdere. O nouă poezie trece aici prin filtrul desprinderii de violență, de abandon, eliberând o reacție în care viața luptă prin anamneză pentru a se rescrie.

Cristina Stancu - Teritorii

Tot în linia marginalității asumate se înscrie și debutul Cristinei Stancu. Prin intermediul acestor teritorii (Tracus Arte, 2017) mai degrabă mintale, cvasi-tanatice și ticsite de introspecții tăioase, ea scrie poate una dintre cele mai tulburătoare mărturii poetice. Pentru că teritorialitatea exprimată aici se manifestă ca o simulare – de parcă sunt trasate punctele unui doodle, iar cititorul trebuie să ghicească un contur al faptelor și să recompună realitatea –, granița dintre interior și fenomenele exterioare revărsate asupra conștiinței nu este imuabilă. Încă de pe copertă se observă reasamblarea materialului din care se compune criza: „același chip în mișcări/bruște de la stânga la dreapta cutii cu/realitatea împărțită pe ani“. Pare că, din obsesia pentru un suicideforum în care își descarcă toate scenariile, vocea lirică (predominant onirică) marșează în alienare ca și cum ar intra într-o piață cu bizarerii: „aceste imagini frumoase ne lasă cu noi doar mințile/aceste imagini frumoase nu recuperează nimic“. Cruzimea, supliciul, uitarea sunt acceptate, pentru că exact lucrurile pe care alții le-ar refuza i se potrivesc cel mai mult acestei voci tenebroase, însă pline de înțelegere pentru forțele care videază de sens existența: „ne uităm la filme românești și ne mirosim subțiorile./plantăm lucruri și așteptăm să răsară. rostim mantre și/bem apă sfințită. când intrăm în transă râdem necontrolat/măcar o oră dar suntem aici să ne închipuim entuziaști/o scenă doar pentru a renunța la ea.“

Dincolo de aparentul nothingness – tărâmul surprins de Cristina Stancu prin imagini cu un specific care mi-a amintit empatia perfectă a fotografei Graciela Iturbide față de subiecții săi – se deschid mai multe căi de raportare la realitate. Pe de o parte, există fâșiile în care corpul poetic se înfășoară până la dezintegrare (corpul ca un conținut spart), ca niște momente în care sunt marcate cataclisme: „sunt trează pentru că mi-e frică de mâine./capul meu e un os transparent tata mi-l montează/în loc de fereastră fiindcă totul trebuie să funcționeze“. Pe de altă parte, există mereu câte o diagnoză a intensităților, ca în urma lor să se întrevadă lupta pentru înțelegerea lor: „îmi imaginam un corp ținut în picioare prin zeci de mulaje/lipite în echilibru pe dinăuntru. unul într-altul o/matrioșkă de carne se mânca înaintând spre propriul centru./și la sfârșit o celulă mirosind a tămâie unde trebuia/să rămân nemișcată.“ Poate că teritoriile acestea mereu mișcătoare, mai degrabă ireale, au capacitatea să încastreze mintea fiecărui cititor și tocmai grație acestei imposibilități de scăpare pe care o resimte este esențial debutul Cristinei Stancu.

Anastasia Gavrilovici - Industria liniștirii adulților

Citesc Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019) pentru a doua oară, la distanță de un an față de prima oprire în universul hipnotizant al Anastasiei Gavrilovici. Oricât de multe am auzit despre poemele sale, sentimentul de intimitate împărtășită prin intermediul lor a rămas intact: „Aici, la noi, în centrul unui oraș bine poziționat, dragostea/coboară încet, cu precauție, ca un alpinist ale cărui fese, strânse bine/în curelușe,/îți dau siguranța că nimic rău nu se poate întâmpla.“ Imaginile ludice la care apelează sunt granițele unui spațiu în care ironia e mai degrabă îngăduitoare decât caustică, tocmai ca scenariile atât de recognoscibile pe care le semnează să nu fie citite ca sentințe sau căderi abisale. Odată ce intri în „PARCUL NATURAL INIMA NASTENKĂI“, trebuie doar să urmărești liniile pulsatile care indică drumul spre lucrurile simple și deopotrivă angoasante ale poveștilor ei. Una dintre imaginile care mi-au rămas în minte a fost: „Uite, praful ăsta argintiu care ți se împrăștie în jurul gurii/din șervețelul mototolit cu care te ștergi e/corpul unui superb fluture de noapte.“ Poate nu întâmplător, exact acest fragment seamănă cu coperta unei cărți care spune că, în fața pericolelor, noi reacționăm ca niște biete creaturi prinse între miriadele de structuri spațio-temporale, în care abia se configurează materia și sensul (Staying with the Trouble, Donna Haraway).

Pe de o parte există dimensiunea alienantă, tehnologizată, ușor pauperă, a histrionilor sangvinici superdigitalizați și nepregătiți pentru viață, pe de alta se întinde erotismul ca un soundtrack de regăsire. Între aceste două emisfere se strâng pe rând impresii despre descompunere, iar micile implozii ale vocii mereu prezente creează propriile ecosisteme – lumi multiple se nasc prin sym-poiesis: „Micile și marile bucurii, nuanțele emoționale, lucrurile care îmi fac inima/ferfeniță stau aliniate și strălucesc îmbietor, ca niște bucățele/multicolore de sushi într-o cutie năpădită de furnici.“ Din culinarium ies cele mai colorate asocieri, special căutate să contrasteze cu trauma și erotismul (reconfigurate aici prin prisma fragilității), cu mizeria înconjurătoare și alternanțele intim-public: inima e de camembert, chifla cu susan așteaptă erotică și nepăsătoare, dimineților le lipsește frumusețea hormonizată a legumelor, iar „dragostea nastenkăi e o pungă de/pufuleți cu surprize în care un bărbat frumos și foarte/trist scormonește pe furiș“. Nu e de mirare, astfel, că și geografiile mari le înghit pe cele mărunte, iar una dintre cheile volumului apare abia la sfârșit, într-o imagine necosmetizată a maternității rămase la suprafață, prin crăpăturile căreia pătrunde lumina liniștirii adulților.


O selecție care să îți amintească de ce am făcut călătoria asta lungă și de ce poezia e mereu o salvare:

ne-am ridicat de la masă puțin amețiți am vrut

să-mi sigilez timpanele să țin toate

poveștile pe care mi le-ai șoptit într-o singură noapte

așa cum bunica păstrează siropul de trandafiri în sticle de grolsch

 

din camera de alături se auzeau râsete cântecul fumigen al dozelor de bere

al țigărilor înăbușite pe suprafețe umede m-am strâns

în tine ca o insectă sinucigașă în burduful acordeonului și am început

să plâng mi-am închipuit că eu sunt dirijorul

care după concert își freacă mâinile cu sodă încercând să scape

de orice urmă

 

te-am întrebat până când o să rămânem așa

mi-ai desenat o inimă cu branhii mi s-a părut că

tremură puțin foarte

puțin

Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților


te trezești dimineața și iei autobuzul din fața

blocului unde nu ești trecut la întreținere ocolești

băncile fumezi o țigară deschizi ochii pe drum

asculți cântece vechi conversații neclare frânturile

celorlalți distrug fundalul. aici nu e nicicum.

apoi aștepți să se însereze:

 

o eșarfă atârnă la fereastra de sus ropotul mașinilor în

stradă privirile noastre zâmbitoare și acel loc deasupra.

Cristina Stancu, teritorii


acum sparg

 

baloane de

săpun pe

podul suspendat.

sunt deasupra

apei. sunt

izbitor de

ușoară. deschid

pumnul. las

o pană

să plutească.

scot poza

cu voi.

(ce frumos

zâmbiți! ce

bine vă

e!) întorc

acest eșec

pe toate

părțile. și

soarele strălucește

în locul

în care

mă aflu

și soarele

încălzește locul

în care

mă duc

să stau.

Gabriela Feceoru, blister


doliu sub cerul liber

 

mereu am mîncat cu frica la masă

să nu cresc. O, mamă,

prea mare în mine!

nu, Nu e loc de întors privirea

către lume. singură

ține-te întreagă

după decenii. ieri am înțeles

rugăciunea, O, mamă!

hrănitul copilului

e biserica femeii, oriunde Se află pe cer.

nimeni nu are dreptul

să delimiteze

locul de

rugăciune. Femeia

pierde.

sînge pentru viață.

Iuliana Lungu, KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie


cântec de dragoste 2100 d. Hr.

(noi doi am fost martori)

 

aveam pârghii, scripete, eram pe un plan înclinat,

pupam tot ce e terestru, uman și firesc în tine, saliva

țâșnea vulcanic precipitând spațiul dintre noi, vântul

clătina ușor fuioare de ceață, cu fălcuțele mele de

looney tunes, cu zâmbetul crispat al monștrilor de

plastilină înaintam. noi doi am fost martori la formarea

munților. absența ta e trasată în peșteri Lascaux.

libelulele zburau și ridicau praful de peste tot. cu tine

am văzut metamorfoza în carne și spirit a căpcăunului

conturat pe cer între soare și lună, mantelat de galaxii

lățite până la nerecunoaștere, cu părul zbârlit, cu

punctele de suspensie care-l încătușau în dreapta și

stânga, ca-n icoanele cu vopseaua crăpată.

Monica Stoica, fetele visează electric

Comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *