Pinholes – Dorumetru și infinitele ipostaze ale dorului

Mi-e greu să nu-mi încep propriul discurs cu o formulă de introducere a basmului, pentru că deși laitmotivul folclorului și al simbolurilor sale urmărește îndeaproape muzica Pinholes de la Zmei încoace, o nouă eră și-a marcat debutul. Poate că unul difuz, mai degrabă anticipat de piese, videoclipuri și proiecte, decât începutul abrupt al unui basm, dar aparținând aceleiași lumi fantastice lipsită de temporalitate. Cifra fatidică trei se materializează în discografia Pinholes prin albumul Dorumetru, în care 12 povești așteaptă să fie citite, ascultate, analizate și, nu în ultimul rând, simțite. Așadar – a fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată… Dorumetru.

Deși nu un album conceptual din punctul teoretic de vedere, Dorumetru nu duce lipsa unui concept evident încă din titlu, și mai apoi din primele momente ale piesei întâi – Scriu, rescriu și tremur. Adresarea directă „Cititorule” apare ca într-o ars poetica născută din pian și bass, invitând ascultătorul să arunce o privire și la versuri și analiza acestora, la fel cum însuși artistul a făcut și refăcut la rându-i. Ia forma unui manifest artistic ce poate să centralizeze întreaga esență a albumului în versul pe care inițial îl auzeam „În mine nu există nimic în afară de dor ce scrie”. Însă nu doar dorul e cel care scrie, ci întreg totul, cum reiese de fapt din versurile pe care le-am citit ulterior, după Scriu, plecare (Quijote) de Ada Milea, a cărei sensibilitate va marca în mai multe instanțe linia melodică a albumului.

Aș putea asculta și reasculta (și apoi tremura) prima piesă de nenumărate ori, dar cum aș putea acoperi apoi restul albumului? Începe să se contureze supratema dorului și a durerii în Când Pluto era planetă – fix începutul acela revigorant de basm, care te surprinde cu forța tuturor instrumentelor conduse de chitara electrică. Este tipul de piesă pe care o asociez instant cu Pinholes și al lor post-rock molipsitor, îndeajuns de lungă cât să te introducă într-o stare de reflecție. Iar dacă dorul e un concept imposibil de definit în cuvinte, în cazul acesta sunetele nu dau greș în conturarea sentimentului, nu neapărat pentru a-l explica, ci pentru a îl umaniza, pentru a-i captura un moment într-o sticlă și a-l arunca în marea fonică.

Dacă în Când Pluto era planetă dorul ia formă în dimensiunea trecutului, atitudinea asta este condamnată în Liliac „Proști suntem și înghițim trecutul”, dorindu-se o detașare de la copleșirea sentimentală. Este cea mai lungă piesă, atingând 7 minute și jumătate, și progresează treptat spre un apogeu instrumental, care în final se încheie calm, ca după furtună. Ca structură, Dendrarium este similară, însă dorul intră în sfera iubirii pe fundalului unui instrumental la fel de sfâșietor precum ideea de regret exprimată în final „Poate te-am iubit prea mult”. O altă dimensiune pe care o atinge noțiunea dorului este aceea de durere, dihotomie evidentă în Va fi o zi lungă – „Cuvintele dor”. Aici lipsa sensului existenței răsună resemnat pe fondul unui instrumental neașteptat de senin, dar de altfel fidel complexității vieții.

dorumetru
Copertă de Daniela Manole

O ipostază finală a dorului este surprinsă în piesa înrudită cu titlul albumului: Dispozitiv/Aparat de măsurat dorul. Denumirea de Dorumetru este inspirată din cea omonimă a sculpturii realizate de Valentin Vârtosu, tatăl chitaristului Vlad. Însă sculptura este explicată drept un aparat de măsurat dorul de țară, completare care se traduce în muzică prin versurile din nou în colaborare cu Ada Milea – „Nu vreau să plec de-aici”, „Nu mă lăsa să plec”. Capitolul final este însă Cincisuteunumilioane, aflat în antiteză cu prima piesă prin perspectiva artistului, care de data asta nu mai are libertatea de a (re)scrie, ci este controlat de lumea înconjurătoare „care poate să m-omoare”. Un final tragic și un instrumental minimalist, în care speranța are slabe șanse să mai învingă. Dar cum Pinholes ne-au obișnuit deja, există cel puțin un loc unde tristețea devine productivă, o concluzie aproape fericită a basmului – acel loc e spațiul muzical.

Cu siguranță că nu am parcurs în întregime toate subtilitățile albumului, dar de accea închei într-o notă lungă, în surdină, întocmai ca în piesele lungi Pinholes pe care le pui ca să te afunzi cu mai mare ușurință în gânduri. Te las pe tine, cititorule, să dai curs îndemnului albumului de a-ți măsura propriul dor, și sper că-l vei regăsi și tu în una din ipostazele lansate de Dorumetru, pentru că atunci vei simți că nu ești singur. Și încălecai pe-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.

Pinholes înseamnă Vladimir Ivanov, Andrei Gheo, Vlad Vârtosu, Robert Moțoc și Sergiu Ivanov. Îi puteți găsi aici, aici și aici.

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *