Dor de călătorie

Dor de calatorie
Ilustrație de Manu Drosu

Pe 17 decembrie 2019, m-am îmbarcat într-un avion din Boston spre Lisabona. Era parte, ca în fiecare decembrie din ultimii patru ani, din călătoria mea de la Boston la București. Nu eram stresat sau emoționat în mod special. Mersul cu avionul devenise o rutină: controlul pașapoartelor, conexiunile prin aeroporturi la întâmplare, încercările (nereușite) de a dormi pe cursele lungi, senzația de confuzie pe care o simțeam când ajungeam într-un loc nou. Prins în rutină, încercam să îmi dau seama ce simt de fapt în momentul acestei plecări. Tocmai absolvisem facultatea, deci nu era o călătorie obișnuită cu avionul. Iar absolvirea însemna nu numai (încă) o schimbare de țară, pentru că planul meu a fost să mă întorc în România și să lucrez într-o organizație LGBT de aici. Absolvirea însemna și sfârșitul unei perioade de patru ani în care călătorisem constant, în trei-patru țări pe an, finanțat prin diverse burse de cercetare sau profesionale. 

dor de calatorie
Ilustrație de Manu Drosu

Ceea ce nu știam atunci, pe 17 decembrie 2019, e că acel moment avea să reprezinte mai mult decât sfârșitul finanțărilor pentru călătorii de la Harvard, ci și un sfârșit mult mai drastic pentru călătorii, impus de pandemia care a început cu o lună mai târziu. Sfârșitul finanțărilor de la facultate însemna că nu mai aveam cum să îmi permit călătorii pe continente îndepărtate, dar începutul pandemiei a însemnat că părea complicată chiar și o călătorie la Cluj, că acele întâlniri cu oameni noi, în cluburi sau de pe Tinder, intrau sub semnul unui potențial risc, că, fizic cel puțin, universul s-a restrâns brusc, și pentru o perioadă s-a limitat strict la casele fiecăruia (pentru cei privilegiați, care au una). 

dor de calatorie
Nairobi, Kenya © Luca Istodor

Am revenit la acest articol, scris înainte de pandemie, acum, în noiembrie 2020, după o săptămână în care am trimis vreo 15 vederi în total, în Olanda, Africa de Sud, SUA, Spania și Guyana, către prietenii pe care mi i-am făcut pe parcursul celor 4 ani de călătorii. Vederile au fost singurul mod prin care simțeam că mai pot să mă conectez cu călătoriile și cu oamenii cunoscuți în ele, de aici, de la București, singurul mod cum mai puteam să accesez, mental, universurile de pe alte continente, în timp ce fizic trebuia să stau în casă, în cea mai mare parte a timpului. M-am gândit deci că poate acum e un moment mai bun decât niciodată să și public articolul despre călătorii. Am simțit că e cu atât mai important să îmi amintesc concluziile pe care le-am tras despre ieșiri din zone de confort, despre prejudecățile legate de locuri străine, despre cum se formează comunități, despre extinderea conceptului de “acasă”. Concluziile par a fi parte dintr-o lume din ce în ce mai distantă, în contextul sumbru al granițelor închise și testelor de COVID obligatorii la vamă. Dar tocmai de asta mi se pare cu atât mai important să ne amintim cât de mult te pot schimba călătoriile – până la ridicarea restricțiilor și următoarea plecare în cine știe ce loc îndepărtat.

dor de calatorie
Mexico City, Mexico © Luca Istodor

Sfaturi și adaptări 

Când mi-am ales destinațiile pentru călătorii, am vrut să combin destinații cu care mă simțeam mai confortabil cu unele care mă scoteau complet din zona de confort. Am scris deja în câteva articole despre prejudecățile pe care le auzeam de la prieteni și familie legate de locurile unde mergeam. Prejudecăți născute, desigur, din lipsa totală de informații legată de anumite țări și părți din lume (ceea ce te face să realizezi cât de eurocentrică e educația în România). Ce mi se pare la fel de interesant, însă, e cum funcționează aceste prejudecăți venind de la prieteni sau familie români, în condițiile în care de multe ori străinii din vest au o percepție similară (deși poate mai nuanțată) asupra României, ca o țară nu foarte dezvoltată, săracă, unde nu sunt respectate drepturile LGBT. Situația însă, atât în România, cât și în Guyana sau în Surinam, e întotdeauna mai complicată, și pericolele, sărăcia și părțile negative coexistă cu schimbările pozitive. 

Mai mult, am simțit de multe ori că faptul că sunt din România m-a ajutat să înțeleg și să mă adaptez în locuri unde prietenii mei din SUA se adaptau mai greu. De la Ciudad de Mexico la Nairobi, găseam întotdeauna lucruri familiare, care nu se găsesc întotdeauna pe străzile din SUA: vânzători cu tarabe pe stradă, piețe în care trebuie să te tocmești, clădiri neuniforme arhitectural, dar și oameni cu un simț al timpului mai spontan, mai puțin bazat pe un program extrem de fix. Cu toate că sunt lucruri de care unii români se plâng și pe care vor să le schimbe ca să fim mai “apropiați de Vest”, de multe ori au farmecul și rostul lor. Nu de puține ori, în timp ce eram în Boston, care e un oraș curat, cu clădiri uniforme și unde totul funcționează precis și conform regulilor, m-am trezit gândindu-mă că aș vrea să revin, măcar pentru câteva zile, la haosul din Nairobi, unde pare că există mai mult spațiu să descoperi locuri noi, spontan. 

dor de calatorie
Bartica, Guyana © Luca Istodor

Cu toate că, după primele călătorii, învățasem să nu mă încred în toate avertismentele găsite pe internet, nu pot să spun că mi-a fost ușor să navighez întotdeauna diferitele orașe. Anxietatea cauzată de avertismente s-a combinat de multe ori cu experiențe inițiale nu tocmai plăcute. Ajuns la aeroport în Paramaribo, Suriname, pe furtună, și după ce am luat un taxi care m-a lăsat la o altă pensiune decât cea la care stăteam de fapt, recunosc că nu eram deloc entuziasmat că am decis să ies din zona mea de confort. În Nairobi un polițist mi-a cerut mită fiindcă am fotografiat o clădire guvernamentală, amenințându-mă cu închisoarea. Același tip de sentiment l-am avut și în Johannesburg, unde în prima zi am fost aproape de a fi jefuit: cineva mi-a cerut bani și mi-a arătat un cuțit pe stradă, dar apoi a spus că s-a răzgândit și că o să mă lase în pace. 

Oriunde aș fi fost, după câteva zile mi-am dat seama cum să navighez orașul și să îmi creez mici urme de rutină. Câteodată, deși nu sunt mândru, locurile care mi-au dat un sentiment familiar au fost templele capitaliste – Starbucks sau McDonald’s, pentru simplul fapt că știam la ce să mă aștept când intram acolo (ceea ce spune multe despre imperialismul corporatist american și cum mi s-a înrădăcinat în creier). După ce mă mai acomodam cu locul întotdeauna însă încercam să găsesc și localuri mici, independente: un loc unde mâncam sandwich-uri uriașe cu omletă și cașcaval în Belgrad sau un magazin de sucuri proaspete în Nairobi, de unde îmi luam suc de trestie de zahăr și unde vânzătoarea m-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă nu vreau să mă căsătoresc cu ea și să o iau cu mine în SUA. 

dor de calatorie
New York, USA © Luca Istodor

Comunități și întâlniri

Un alt lucru familiar pe care îl căutam, și prin prisma căruia am descoperit orașele, erau spațiile queer. Evident, fiind queer eu însumi, de multe ori unul dintre lucrurile pe care le făceam într-un loc nou era să mă interesez de petreceri, organizații, spații LGBT, sau să intru pe Tinder sau Grindr, în speranța de a cunoaște pe cineva. Aplicațiile de dating au fost de multe ori neașteptat de folositoare, și nu neapărat pentru a cunoaște oameni cu care să am întâlniri sexuale sau romantice, dar pentru a înțelege mai bine cum trăiesc (și petrec) oamenii queer în diverse culturi. 

În Rabat, Maroc, l-am întâlnit pe A., un student cu care am mers la un film horror și care apoi mi-a povestit despre cum și-a dat seama că e gay și despre existența singurului club gay undeva ascuns pe plajă în Casablanca. În Amsterdam, am ajuns împreună cu G. la primele mele petreceri tehno, inclusiv una în De School, o fostă școală tehnică devenită club și mini-galerie de artă. În Cuba, după câteva încercări nereușite de comunicare pe Grindr (fiindcă accesul la internet e limitat), am ieșit la un date cu C., student la istoria artei. M-a dus la muzeul de artă cubaneză, unde mi-a vorbit despre diverși artiști și despre relația lor cu regimul lui Fidel.

Nairobi, Kenya © Luca Istodor

Am fost impresionat de modul cum persoanele queer crează lumi, spații și organizații, inclusiv în locuri unde actele homosexuale sunt pedepsite conform legii. Cu toate că nu întotdeauna foarte vizibile, ca să nu atragă atenția poliției sau persoanelor cu prejudecăți, grupurile queer există întotdeauna, opunând rezistență constant legilor și mentalităților homofobe și transfobe. Probabil cel mai mult am văzut asta în Guyana, unde am lucrat timp de două luni la cea mai mare organizație LGBT de acolo. Cu toate că actele homosexuale sunt criminalizate, activiștii lucrează cu politicienii, fac training-uri cu polițiști, organizează o paradă cu peste 200 de participanți în fiecare an și scriu articole unde își asumă public identitatea. 

Spațiile queer arată diferit în diverse locuri din lume și nu sunt niciodată perfect incluzive, însă sunt încercări de a imagina locuri confortabile în societăți care nu sunt întotdeauna cele mai prietenoase. În Belgrad am fost la o petrecere queer cu sute de persoane organizată chiar într-o secțiune a cetății medievale din centrul orașului. În Toronto am fost pe Church Street, o stradă plină de cluburi și localuri gay. M-am simțit exact ca în Queer as Folk, serialul la care mă uitam noaptea, după ce se culcau ai mei, pe vremea când abia realizasem că sunt gay. În Amsterdam, un loc considerat a fi printre cele mai deschise din lume, există spații alternative precum Vrankrijk, un squat (o casă ocupată ilegal) unde acum se organizează cine vegane și întâlniri adresate în mod special persoanelor queer de culoare, cu dizabilități și refugiate, care nu sunt întotdeauna bine-venite pe scena gay mainstream a orașului. Iar în Havana am intrat într-un bar-cabaret gay care arăta exact ca un restaurant din România anilor ‘80-’90, cu o tradiție de showuri de drag. Existența locurilor de genul peste tot în lume nu poate decât să îmi dea speranță pentru viitorul comunității queer, chiar și în momentul actualului val global de conservatorism.  

dor de calatorie
Paramaribo, Suriname © Luca Istodor

Acasă, un concept din ce în ce mai larg

Pe lângă realizări despre prejudecăți, adaptare și comunități queer, cred că cea mai profundă schimbare adusă de călătorii a fost expansiunea universului mental în care trăiam. Lucrul ăsta e evident când mă gândesc la mine în liceu. Cu toate că mai făcusem excursii scurte cu familia în diverse orașe europene, universul meu de atunci era restrâns. Prietenii mei erau în cea mai mare parte în București. Erau de vârsta mea, învățau la Sava, mergeau la aceleași cafenele și toți aveam traiectorii asemănătoare: școala generală, evaluarea națională, intrarea la un liceu cât mai sus în topul mediilor și, pentru majoritatea, admiterea la facultate. Totul era relativ strâmt și uniform, iar posibilitățile de a merge pe o traiectorie diferită față de cea prescrisă sau de a ieși din acest univers erau limitate și nu neapărat ceva la care tânjeam.

Odată ce am început facultatea, însă, a mai apărut un univers: cel de la Boston. Inițial, viața de la Harvard îmi părea secundară față de cea în România. Prietenii mei buni și familia erau în continuare în București, la fel și locurile de care îmi era dor. Primul semestru nu au fost deloc ușor. În multe nopți, visam că eram în București, cu detalii bine puse la punct și scene intens-familiare, lucru care îmi dădea un sentiment de confort, numai ca să mă trezesc dimineața și să realizez din nou și din nou că sunt în Boston, printre semi-necunoscuți. Cerințele academice erau complet diferite față de cele din România. Oamenii îmi păreau, chiar și la sfârșitul primului semestru, departe de a-mi fi prieteni apropiați, comparat cu cei din România pe care îi cunoșteam de ani. Lucrurile urmau să se schimbe curând însă. Universul de la Boston avea să devină, spre surpriza mea inițială, aproape la fel de important ca universul de la București. 

dor de calatorie
Georgetown, Guyana © Luca Istodor

Aveau să se adauge, apoi, alte lumi, cu alți oameni de care să îmi fie dor. Universul din Chile e cel al primei mele călătorii în afara Europei. Cel din SUA e cel al grafitti-urilor de pe străzile din Santiago și al funicularelor din Valparaiso. Universul din Guyana, unde mi-am făcut cercetarea pentru licență, e cel al caselor coloniale de lemn, piețele interminabile în care găseai (mai) orice și prietenii care mă invitau spontan să ieșim în oraș: “hei, venim să te luăm în jumătate de oră de acasă?”. Universul din Africa de Sud e cel cu inegalitățile sociale atât de evidente, dar și cu prietenii cu care ieșeam la cafenele artistice sau la restaurantele cu mâncare etiopiană. Universul din Vietnam, cu ceaiuri boba, ploios și umed, e cel unde am predat un curs despre gen și sexualitate unor elevi de liceu care și acum îmi mai scriu câteodată. 

Odată ce am cunoscut toate aceste noi lumi, m-am atașat de ele, Bucureștiul a devenit, în mod ciudat, doar “încă un univers”. Cumva, lumea aia din liceu, care părea a fi “standardul”, singura lume pe care o știu și pe care o voi ști vreodată, a devenit doar încă o posibilitate, printre altele. De la a considera că Bucureștiul va fi “acasă” pentru totdeauna, am realizat că am lăsat sentimente în multe dintre locurile unde am fost. Poate că cel mai dureros a fost că a trebuit să accept că îmi va fi întotdeauna dor, oriunde aș fi, de oameni sau locuri de undeva, departe. În București, îmi va fi dor de prietenii din Boston și de străzile înguste cu mașini vechi din Havana. În Johannesburg, îmi va fi dor de băiatul de care am fost îndrăgostit în Guyana și de magazine feministe și anarhiste din Berlin. 

luca istodor
Luca în Nairobi, Kenya © Luca Istodor

Toată rețeaua asta de orașe în care am fost au devenit conectate în mintea mea, și rămân conectate chiar și acum, după aproape un an de stat în București pe timp de pandemie, prin amintiri de care rămân atașat, vederi trimise prin poștă, apeluri video ocazionale și mesaje cu “I miss you”. Nu mai știu exact unde e “acasă” și, cu toate că momentan lucrez în România, sper că voi putea să continui să mai explorez alte locuri din lume, înainte să mă stabilesc undeva. Sau poate că nu mă voi stabili undeva complet niciodată și viața mea va fi întotdeauna semi-împrăștiată printre lumi și universuri, fiecare cu posibilitățile, particularitățile și oamenii lui. 


Ilustrații de Manu Drosu.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *