După doisprezece ani de școală, vorbesc fără să ridic mâna

dupa 12 ani de scoala colaj alex petrican
© Alex Petrican

Examenul maturității se apropie aud aproape zilnic, din toate părțile și din toate gurile. Nici nu mai știu dacă este o amenințare sau un reminder, dovadă de bunăvoință sau doar un automatism verbal al celor din jurul meu.

În lumina celor trei zile de Simulări Naționale și la doar câteva luni depărtare de Bacalaureat, mi-am dat seama că, după doisprezece ani de școală, pot să vorbesc fără să ridic mâna.


Cred că eram clasa a III-a când doamna învățătoare ne-a adus, la ora de română, o fișă cu expresii frumoase. Țin minte că erau împărțite în patru categorii, una pentru fiecare anotimp –  sub TOAMNĂ stăteau cele despre covorul multicolor de frunze și bruma argintie care împodobește grădina, IARNA aducea roiul de fluturi albi și transforma munții în uriași adormiți sub omăt, PRIMĂVARA razele calde ale soarelui mângâiau dealurile înverzite, iar VARA chema copiii în vacanță cu spice de aur și livezi îmbelșugate.

Lista asta era un fel de Biblie a compunerilor, cu cât aveai în temele tale mai multe expresii frumoase, cu atât îți creșteau șansele să obții mult doritul FB. Privind retrospectiv, realizez cât de obișnuiți suntem să gândim după șabloane, să ne limităm creativitatea încă din școala primară.

În generală, învățatul pe de rost a devenit obligatoriu și necesar existenței în ecosistemul de prestigiu. Recunosc, învățând comentarii pe de rost, mă întrebam adesea – Da’ eu oare ce spun aici? Ce vrea să zică, de fapt, propoziția asta? Probabil că întrebarea rămânea adesea fără răspuns. Nu neapărat din lipsă de interes, ci din lipsă de timp. Dacă aș fi stat să înțeleg mi-ar fi luat mai mult timp decât dacă, pur și simplu, aș fi memorat. Trăgeam linie, adunam și înțelesul ieșea neprofitabil. Înțelesul este mort. Trăiască învățatul pe de rost!

De abia în liceu am început să chestionez mecanismele prin care suntem învățați, încă de mici, să scriem – modelele, tiparele, lista interminabilă de expresii frumoase. Numai prin această investigare a tiparelor adânc imprimate în noi, am ajuns să înțeleg de ce doisprezece ani de școală sunt suficienți pentru a îndepărta definitiv un copil-devenit-adolescent-devenit-adult tânăr de literatură (în toate formele sale).

Atunci când vorbim despre autorii români consacrați, ne place să folosim întotdeauna CUVINTE MARI. Hai să facem un exercițiu:

Genial. Măreț. Magistral. Ilustru. Memorabil. Desăvârșit. Mare. Important. Colosal. Uluitor. Distins. Remarcabil. Deschizător de drumuri.

Alegeți oricare trei-patru cuvinte din lista de mai sus. Acum, gândiți-vă la un scriitor din materia de BAC și așezați alături de numele său adjectivele alese. Voilà! Ați obținut o descriere ca la carte a acestuia, folosită adesea la clasă, în orele de familiarizare a elevilor cu autorul și cu opera sa. Ați obținut o descriere ca la carte, dar complet lipsită de conținut. De ce? Pentru că dacă oricare dintre adjectivele astea pot fi atribuite oricărui mare autor, ele nu înseamnă, de fapt, nimic. Folosindu-le din dorința de a uniciza figuri marcante ale literaturii române, tot ceea ce reușim să facem este exact contrariul – reciclăm glorie și vorbe frumoase. Nu spun asta încercând să devin afluentul unui curent din ce în ce mai vizibil, cel al negării totale a valorii acestor scriitori. Indiscutabil, prin opera lor, ei au reprezentat piese importante în puzzle-ul literaturii noastre. Însă discursul cu care suntem hrăniți prin branulă, discurs pe care, chiar dacă nu ne oprim să-l chestionăm, suntem forțați să-l repetăm într-un fel sau altul, este nociv. Atât pentru noi, cât și pentru ei, scriitorii. Pentru că, îndrăznesc să cred, nici ei nu și-au dorit să fie urcați pe piedestal și uitați acolo, asaltați cu evocări necontenite ale geniului lor și atât.

Mi-aș dori ca la școală să ni se vorbească despre ei ca despre niște oameni. Pentru că, pentru cei mai mulți elevi, ei nu sunt oameni, sunt doar niște figuri difuze, plutind în imponderabilitate, la granița dintre legendă și balaur care ar putea să ne strice media în BAC. Nimic mai mult. Deseori, suntem feriți (fără să fim întrebați dacă ne dorim sau nu) de biografia uneori controversată a acestor autori. Presupun că acest lucru se întâmplă din dorința de a de a păstra aceeași iluzie fragilă a perfecțiunii – cum ar mai putea elevii să-l citească pe Bacovia dacă ar cunoaște patima sa pentru alcool? Îndrăznesc să răspund – Foarte bine. Poate chiar mai bine decât înainte. Viața poetului în afara creației sale este la fel de importantă ca poezia pentru a înțelege, cu adevărat și în întregime, opera sa, pentru a avea o imagine completă a acesteia. Am nevoie să știu că poeții erau oameni. Nu zei inaccesibili. Oameni. Oameni cu slăbiciuni, cu vicii, oameni cu tot ceea ce înseamnă a fi om.

Vorbeam acum câteva zile cu cineva despre poezia contemporană și am fost întrebată – Auzi, da’ la noi mai scrie cineva poezie azi? Am realizat că, pentru majoritatea absolvenților de liceu, poezia contempo­rană nu există. Fie că aceasta nu este suficient de vizibilă în afara cercu­rilor în care circulă constant, fie că este vizibilă, dar considerată o struțo-cămilă de neînțeles, poezia contemporană nu este ceva cu care elevul absolvent de douăsprezece clase este familiarizat. În cazul în care el face cunoștință cu aceasta (prin diverse mijloace, cel mai adesea nu prin școală), este foarte probabil să o respingă pentru că poezia contemporană nu sea­mănă deloc cu ceea ce a fost el învățat că înseamnă poezie. N-are ritm, măsură și rimă – nu este poezie. Nu vorbește despre iubire, natură sau trecerea ireversibilă a timpului – sigur nu este poezie.

O altă idee scandaloasă este cea a poetului în carne și oase. Cum se poate ca ei să existe, pe bune, când singurul loc în care vezi poeți sunt pereții liceului, unde își duc existența 2D în portrete prăfuite cu rame aurite? Ideea de a te plimba pe stradă în zilele noastre și de a da nas în nas cu un poet pare desprinsă dintr-un film SF. Totuși, dacă în jurul aceluiași individ ar apărea un nimb de lumină și ar pluti cuvintele genial, magistral sau deschizător de drumuri, elevul ar exclama imediat, sigur pe sine – Uite-l! El este. El este un poet. Cam asta este imaginea pe care suntem încurajați să ne-o imaginăm.

Tot în școală, suntem învățați să scriem pompos. Să înflorim frazele, să adăugăm cât de multe adjective putem. Să dea bine. Să îi placă corectorului, oricât de sever ar fi. Ceea ce nu ne spune nimeni însă este cât de importantă este simplitatea. Până acum câțiva ani, credeam că frazele lungi demonstrează cât de priceput ești. Cu cât fraza este mai lungă, cu atât înseamnă că știi mai multe, nu? Am aflat într-o tabără (care mi-a schimbat complet viziunea despre scris) că, dacă atunci când îți citești cu voce tare fraza, simți că rămâi fără aer, este recomandat să o spargi în două sau mai multe propoziții. De atunci mă surprind întotdeauna făcând acest exercițiu în minte atunci când scriu. Am înțeles că, nu, frazele lungi și complicate nu sunt dovada cunoștin­țelor tale. În schimb, esențială este simplitatea. Nimeni nu te învață că a transmite un mesaj coerent în cuvinte puține este mai greu decât pare. Suntem încurajați să credem că simplitatea nu ne aduce puncte, nu este de nota 10.

Nu este de mirare că după doisprezece ani de expresii frumoase, autori legendari și comentarii învățate pe de rost, apetitul elevului pentru a citi sau pentru a scrie este scăzut. După doisprezece ani în care am fost încurajată să încuviințez și să nu pun întrebări, aleg să vorbesc fără să ridic mâna și să îmi spun:

Un text poate să fie despre tot și despre nimic în același timp. Un text nu este frumos dacă are multe expresii frumoase. Nu căuta frumusețea convențională în literatură (și, în general, nici în viață).

A înțelege ceea ce înveți nu este niciodată o pierdere de timp.

MARII SCRIITORI nu sunt așa de înfricoșători dacă ai curajul să îi privești în ochi (metaforic, ofc). Și, în timp ce faci asta, s-ar putea să descoperi povești neașteptate.

Literatura nu începe și nu se termină cu programa școlară. Ai curaj și zburdă de una singură la adăpostul lucrurilor mai puțin cunoscute. (PS. Și femeile scriu literatură. Și o fac chiar foarte, foarte bine.)

Creativitatea este, cu adevărat, un mușchi. Nu o lăsa pradă tiparelor sau convențiilor. Și, cel mai important, n-o lăsa să se atrofieze.

Comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *