Fotografia nud ca formă de libertate – interviu cu Eliza Lupu

Fascinația oamenilor pentru corpul uman a existat din preistorie, așa cum dovedesc sculpturile erotice și artefactele din întreaga lume. Pornind din pictură, unde nudul avea de cele mai multe ori conotații religioase, mitologice, fotografia a evoluat în timp, fiind folosită ca instrument politic, mergând până în sexual și exotic și chiar științific ori documentar.

Fotografia nud s-a păstrat de-a lungul deceniilor, așadar, trecând de la pictorialism (imitarea cât mai exactă a unor tablouri), la suprarealism și obscur, la clasicism și comercial. Majoritatea pozelor surprind corpul feminin, mult mai puternic sexualizat decât cel masculin și sunt produse de către bărbați.

Am vrut o perspectivă a ce înseamnă astăzi fotografia nud, așa că am discutat cu Eliza Lupu, artist vizual din București. Activitatea ei din ultimii ani s-a concentrat pe observarea și experimentarea corpului uman prin fotografie și film.

Lucrarea sa de dizertație, Timp distorsionat, a fost aleasă în 2019 printre cele mai bune lucrări ale promoției sale, în cadrul festivalului DIPLOMA, acolo unde am și văzut-o prima dată.

Cum ai început să faci fotografie nud? Când ai știut că aceasta este zona pe care vrei s-o explorezi?

Le-am făcut pe toate: fotografie de produs, chestii comerciale și le-aș putea face și acum, dar aici m-am simțit cel mai comod. M-am oprit și m-am gândit ce îmi place cel mai mult să fotografiez.

În 2014 mi-am dat seama că îmi place foarte mult corpul. Mi-am dat seama c-o să fie un drum interesant, știind cum e societatea, cum oamenii își dau cu părerea doar dintr-o singură imagine sau o singură perspectivă. În 2014 am avut o temă la proful meu de pictură: corpul uman. Mi-a plăcut, dar nu știam ce fac neapărat, până mi-a dat proful feedback și a fost unul destul de bun. Așa că am zis „hmm, hai să dau mai multă atenție aici”. După, lucrarea de licență a fost tot pe nud. Am încercat ca toate temele să mi le fac în zona asta, dar nu am exagerat, că nu aveam încă încredere. Îți trebuie și un soi de încredere să te duci pe filmul tău.

La master, când m-am dus, am zis „ok, toate temele le voi duce în zona de corp, de experimentare a corpului” și în doi ani am găsit echilibrul, încrederea că ce fac e ok și am continuat cu proiecte care am văzut că primesc validare și din exterior.

© Eliza Lupu
© Eliza Lupu

Fotografia și ce am făcut până acum în zona asta pe mine m-au crescut. Am ținut arta lângă mine ca o formă de terapie și de fiecare dată când ceva nu mergea ok, mă exprimam prin asta. Aveam un soi de catharsis și mă simțeam foarte bine după. Mi-am dat seama că e o chestie de suflet pe care n-o s-o las.

© Eliza Lupu

Ce subiecte vrei să abordezi prin fotografia pe care o faci? Ce vrei să transmită arta ta?

Am avut multe lucruri pe care am crezut că vreau să le exprim. Încă nu-mi dau seama dacă am ajuns la final, dar am o idee de unde vreau să ajung.

În anii trecuți am vrut să exprim alte lucruri. Mă atrăgeau corpurile distorsionate și tot ce avea un aer de neobișnuit pentru privitor.

Mă atrăgeau corpurile distorsionate. © Eliza Lupu

Cu cât era mai diferit, cu atât mă atrăgea. După, am intrat în zona de emoții. Așa a apărut Timp Distorsionat, pe care l-am făcut la dizertație. Am înghețat la propriu poze cu mine și cu oameni la care țineam. După proiectul ăsta, am simțit că sunt cea mai liberă ființă.

Am înghețat la propriu poze cu mine și cu oameni la care țineam. © Eliza Lupu

Cât de clar e proiectul în mintea ta înainte să începi și cât construiești pe parcurs? Cât de importantă este relația ta cu modelul?

Pentru proiectele artistice, lucrez mult mai mult.  Acolo stau mult mai mult să mă gândesc la imagine, concept, să fie ceva ce n-a mai fost făcut. Să fie ok cu mine, să scoată din mine o realitate, un adevăr. Pot lucra și un an la o idee până simt că e ce trebuie.

Pentru restul imaginilor pe care le fac, am un moodboard înainte, știu în ce zone vreau să mă duc și ce vreau să  fac. Dacă suntem pe același film, facem, dacă nu, trecem mai departe. Îmi place să las oamenii să-și intre într-un ritm. În momentul în care îi simt că sunt pe calea cea bună, încep să le spun ce vreau. Ghidez, dar nu încât să mă transpun eu în persoana aia.

Apoi, mai sunt fotografiile pentru Instagram. În 2021 este necesar să ai un portofoliu în online. Instagramul îți taie foarte mult din reach în momentul în care nu postezi, ceea ce mă face pe mine să pun cantitate și nu calitate, lucru care nu-mi place. Peste o perioadă intru și arhivez 20 de poze, că nu mă mai reprezintă.

Uneori apari și tu în fotografii. Care este relația ta cu nuditatea?

Eu am o deschidere foarte mare în zona asta. Simt că îmi permite să mă conectez cu tot ce e în jurul meu. Noi ne-am născut dezbrăcați. Corpul nostru e casa noastră. Noi dacă nu am trăi în aceste corpuri, n-am putea experimenta tot ce e în exterior. Eu, spre exemplu, am foarte mare grijă de corp. Știu că trebuie să îi dau mâncare bună ca să funcționeze ok, știu că trebuie să fac sport ca să funcționeze ok. Nu mă gândesc că trebuie să fac sport ca să arăt bine, ci trebuie să fac sport ca să am grijă de el, pentru că e singurul pe care-l am.

Pe mine asta mă enervează, că nu suntem învățați la școală să avem grijă de corp. Nu am fost niciodată conștientă de chestia asta, a trebuit să devin eu singură conștientă. Momentul în care internaliezi ideea asta, lucrurile se schimbă.

E sănătos să stai dezbrăcat sau să dormi dezbrăcat. E necesar să fii ok cu corpul tău, indiferent de cum arată. Crescând într-o familie religioasă, cum sunt majoritatea, am avut de trecut prin tot felul de pași până când am prins încredere. Norocul meu este că mama este o persoană minunată, cu o deschidere extraordinară și mă susține. Probabil dacă mi-ar fi zis „n-ai voie”, sunt sigură că m-aș fi dus într-o zonă mult mai dark. Dacă mie mi-era interzis, inconștient aș fi vrut să fac să și arate interzis.

Care este în general feedback-ul din partea publicului? De ce crezi că sperie nuditatea?

© Eliza Lupu

Am primit mesaje care m-au făcut să vreau să continui ceea ce fac, dar am primit și mesaje urâte. Depinde cum văd ei din universul lor universul meu, cumva asta e. Fiecare are universul lui. Când cineva intră la mine pe pagină își aduce universul în universul meu și se creează unul comun. În funcție de asta, mă pot judeca, mă pot încuraja. Pot spune că majoritatea sunt pro, pentru că nu m-am dus într-o zona vulgară. Niciodată n-am vrut să mă duc în zona vulgară, indiferent de ce am făcut. E foarte ușor să ajungi în zona aia.

© Eliza Lupu

Am realizat că sunt mai multe tipuri de public. Eu vreau să ajung la un anumit gen de oameni. De fiecare dată când eu îmi schimb direcția, de exemplu dacă pozez doi băieți, oamenii care nu aprobă zona asta nu mă vor urmări. Iar uneori asta fac în online, ca o curățenie. Știu că dacă pun o poză și cineva îmi dă unfollow, vor veni alți oameni mai open-minded. E ok, e un flux.

© Eliza Lupu

Cum crezi că te-a ajutat fotografia să te dezvolți pe plan personal?

Am evoluat mai mult conștientizând anumite experiențe pe care le-am înregistrat datorită fotografiei. Nu-mi place mereu ceea ce fac, să nu crezi asta. Să zicem că am un proiect, îmi place cât e în expoziție – Slavă Domnului că-mi place cât e în expoziție -, după mi se ia. Și e ok, mă ajută să cresc. Dacă aș crede cu adevărat că tot ce fac e bine, aș fi rămas la același nivel.

Încă nu simt că am făcut ceea ce-mi doresc eu, așa că sunt încă în căutare.

M-a schimbat mult faptul că am adus experiențele proprii în ceea ce fac, în concepte și proiecte. M-a făcut să am un fel de căutare de sine. Iar pentru a fi autentic trebuie să scoți ceea ce faci din tine, că nu are nimeni aceleași experiențe ca tine. Aproape toate experiențele mele personale sunt puse în proiecte. Am explorat și exploatat tot ce se putea vizavi de mine.

Arta îmi oferă libertatea de a gândi și de a mă exprima.

 

*fotografie cover – © Eliza Lupu

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *