Mes films en cachette: Cannes 2016 – Top 5

Avatar
mai 15, 2017
9 min read

2016 la Cannes: o selecție promițătoare pentru competiția mare și un palmares care a ocolit, parcă înadins, noutatea și curajul de a depăși locul comun în cinema. În orice caz, de la George Miller și ceilalți membri ai juriului se aștepta altceva – după un Palme d’Or neinspirat acordat lui Dheepan cu un an înainte – decât precauție și lipsă de imaginație. Între câștigătorii ediției din 2016, Cristian Mungiu urca a treia oară pe scenă la Cannes, de data aceasta pentru regie, ex-aequo cu Personal Shopper al francezului Olivier Assayas: o dublă alegere dezamăgitoare între atâtea altele – Xavier Dolan primea Grand Prix du Jury, a doua distincție ca importanță, pentru cel mai slab film al său, o adaptare manieristă și crispată a unei piese de teatru, venită de la un regizor care trece mai mereu drept iscusit în „joaca” cu camera de filmat, ca să nu mai vorbesc de Ken Loach, care pleca (din nou) acasă cu Palme d’Or, de această dată pentru I, Daniel Blake, o dramoletă socială căldicică, în care tezismul e exhibat fără pic de sfială.

Dar între toate acestea, au existat și multe filme care ar fi putut, à eux seuls, să câștige Palme d’Or și celelalte premii, remarcate just de critică. Am reținut mai jos, într-o selecție personală, cinci dintre acestea. Toate, fie că se consumă discret, în contemplația rutinei zilnice, fie că ard nebunește, disprețuitoare la adresa oricărui conformism, surprind în subsol fervoarea atât de necesară care infuzează, neobosit, capodoperele.

(Ar mai fi de spus că îmi lipsesc trei filme din competiția principală: American Honey – r. Andrea Arnold; Mal de pierres – r. Nicole Garcia; The Last Face – r. Sean Penn. Nu știu însă în ce măsură ar fi putut influența acest clasament destul de bătătorit, construit în timp, prin impresii decantate îndelung. Se înțelege și faptul că am exclus producțiile românești pentru acest articol; altminteri, Sieranevada și-ar fi găsit cu siguranță un loc fruntaș.)

  1. Ma’ Rosa (r. Brillante Mendoza) – Filipine

De n-ar fi fost străzile sufocante, ticsite de motorete, prăvălii și cămătărași ale Manilei, s-ar fi putut crede că Mendoza a integrat Noul Cinema Românesc și că a stat în bancă cu Călin Peter Netzer. Tot un cinema vérité aplică și filipinezul, iar opțiunea documentaristă îi izbutește și în cazul acestei plonjări în mijlocul unei afaceri cu droguri și corupție. Filmul nu este la fel de radical și incomod precum Kinatay (2009), unde o mână de polițiști corupți violau și omorau o femeie, operațiune la care lua parte și un novice doritor să își finanțeze mariajul. Pentru realizarea lui Kinatay, Mendoza fora adânc în faldurile abjectului, iar rezultatul era un horror impresionant. Ultimul film al lui Mendoza prezintă o altă noapte intensă, cea în care are loc un raid polițienesc la prăvălia deținută de Ma’ Rosa (Jaclyn Jose, premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes), femeia care se ocupă și de aprovizionarea cu droguri a unui întreg cartier. Întreaga familie este urcată în duba de poliție și dusă la secție, prilej pentru Brillante Mendoza de a descuama prin stilul observațional alte straturi ale corupției și ale inumanului care se înalță prin anihilarea umanului. Pentru a fi eliberați, Ma’ Rosa, soțul ei și cei patru copii trebuie să plătească o sumă consistentă într-un timp dat, nevoiți fiind să recurgă la diferite strategii umilitoare. Cu toate acestea, Ma’ Rosa este un film mai luminos, care vorbește indirect despre forță, dragoste și devotamentul unei mame, pus în slujba salvării familiei.

cannes 2016
Ma’ Rosa (r. Brillante Mendoza)
  1. Elle (r. Paul Verhoeven) – Franța

Elle se deschide cu scena în care Michèle este violată de un necunoscut. Necunoscutul pleacă, femeia (Isabelle Huppert – fără să fie nevoie de adjective) se ridică, se spală, se joacă absent cu spuma însângerată și își continuă viața. Aceasta este miza filmului care a însemnat o revenire a lui Verhoeven în prim-planul cinematografic: demascarea consecințelor unui astfel de act, printr-un thriller abil orchestrat, gata să combată prejudecăți și clișee: cum trăiești după. Într-adevăr, reușita filmului se datorează personajului Michèle, angajată pe o poziție de vârf în industria jocurilor video, care domină orice altă prezență: puternică, demnă, cu simțul adrenalinei și al vieții pulsând necontenit. Lumea patriarhală este contrazisă de protagonista care pendulează între frica și curiozitatea de a afla identitatea agresorului. Există chiar o supralicitare a ițelor poveștii: Michèle are un trecut familial sumbru, ia parte la mai multe „întâlniri” cu violatorul etc. Dar filmul nu trebuie citit (numai) în cheia plauzibilității, ci (mai ales) în aceea a unei explorări complexe a relațiilor umane și a ceea ce se află dincolo de ele, în zona, atât de fragilă, a non-spusului.

cannes 2016
Elle (r. Paul Verhoeven)
  1. Aquarius (r. Kleber Mendonça Filho) – Brazilia

Kleber Mendonça Filho este cel mai important regizor brazilian actual. Aquarius, al doilea său lungmetraj, vorbește despre cartierul omonim din Recife, prin ochii Donei Clara (extraordinara Sonia Braga), profesoară de muzică pensionată. Clara este simbolul unei lumi fanate, încarnare a bunului-gust și a culturii, care acum se zbate spre a-și păstra apartamentul în această zonă selectă, enclavă epicuriană de tradiție. Clara este ultima persoană care refuză să se mute, ținând în loc proiectul construcției unui mall. Războiul înverșunat pe care aceasta îl duce cu compania de construcții este doar un pretext: supratema o constituie prăpastia dintre două generații ale căror valori nu numai că nu se mai identifică, ci par să se combată statornic. Clara – fire magnetică, acum trăindu-și bătrânețea tihnită doar în compania menajerei și a unor vizite rare din partea copiilor – își duce la bun sfârșit cruciada idealistă, convinsă că niște vremuri care acum apun încă mai pot să existe. Aquarius este un film închinat vieții bune, acelui savoir-vivre pe cale de dispariție; un film elitist, făcut din și pentru pura plăcere estetică.

cannes 2016
Aquarius (r. Kleber Mendonça Filho)
  1. Paterson (r. Jim Jarmusch) – SUA

Cu Paterson, Jim Jarmusch semnează o bijuterie în mic. Paterson (Adam Driver, foarte inspirat) este un șofer de autobuz din Paterson, New Jersey. Existența lui se desfășoară între casă, alături de soție, locul de muncă și plimbarea de seară cu câinele, cu popasul la un bar. Paterson cuprinde o săptămână din viața protagonistului, în timp ce acesta conduce, scrie poeme într-un carnet și privește lumea. O existență tihnită, împărțită doar cu soția, barmanul și un angajat al companiei de transport. Paterson este calm, afabil, mereu dornic să ajute dar să nu se amestece în treburile altora. Forța, extraordinara forță a acestei pelicule, vine din observația atentă a gesturilor mărunte care alcătuiesc o viață. Împreună cu soția sa Laura (Golshifteh Farahani), Paterson se bucură de un cămin ideal: Laura cântă, decorează casa după bunul plac, gătește fix ce-i trece prin minte, în timp ce Paterson conduce autobuzul și scrie. Totul se face în asentimentul și susținerea celuilalt. Mijloacele materiale nu sunt multe, dar bucuria care acompaniază fiece clipă e suficientă. Mâna de orfevru a lui Jarmusch trasează simplu, dar just: în cuvintele lui Enrique Vila-Matas, filmul spune povestea omului care reușește să își transforme fiecare clipă din viață în artă. Versurile curg pe ecran, Paterson citește din William Carlos Williams sau își plimbă câinele. Viața sa, așa de simplă, este (dacă mi se permite formularea) o explozie de calm. Laura îl încurajează fervent pe Paterson să publice, Paterson îi complimentează mâncarea: o imagine despre importanța susținerii, despre nevoia de a fi apreciat, despre unitate. Jarmusch – atent la evoluția lumii (diversitatea etnică în cuplu, rețelele de socializare etc.) – realizează o pledoarie pentru artă, pentru frumos și, mai important decât toate acestea, pentru uman. Paterson este, în noianul de filme americane fără noimă, o șoaptă liniștită. Este liniștea însăși.

cannes 2016
Paterson (r. Jim Jarmusch)
  1. Ma Loute (r. Bruno Dumont) – Franța

La un capăt al excentricului la Cannes 2016 s-ar putea situa electrizantul The Neon Demon, al lui Nicholas Winding Refn. La celălalt ar sta, cu siguranță, ca o ceapă cu incredibil de multe straturi, nebunescul Ma Loute. Dacă Paterson întruchipează liniștea, atunci Ma Loute descinde direct din mijlocul zgomotului. Dar nu un zgomot asurzitor, ci unul ademenitor și neverosimil: poate exista așa ceva? Iconoclastul Bruno Dumont arată că da. Iar titlul interviului acordat în revista Cahiers du Cinéma (mai 2016) nici că putea fi mai bine ales: Déchaîné. Într-adevăr, după câteva drame sociale cu substrat metafizic, începând cu miniseria P’tit Quinquin, Dumont e realmente dezlănțuit, în căutarea altor și altor metode de a da naștere sensului în miezul non-sensului. În Ma Loute, doi polițiști anchetează dispariția câtorva turiști pe coasta de nord a Franței anului 1910. Acesta e un prim strat. Un al doilea – răfuiala, tacită la început, violentă pe urmă, dintre o familie de burghezi decadenți și una de țărani canibali (așa cum sunt descriși în același număr al revistei). În fine (sau nu), un al treilea strat – împletirea unei relații echivoce între un fiu de țărani („Ma Loute”) și un androgin provenit din familia burghezilor, ca un tribut adus de Dumont arhetipului shakespearean. În fond, cariera lui Bruno Dumont nu a suferit o răsturnare, ci o reinventare: persistă substratul transcendental vizibil cel mai limpede în Hors Satan (unde un om fără adăpost ucidea și vindeca oameni după bunul plac, în aceeși regiune nordică) sau Camille Claudel 1915 (care descrie vizita lui Paul Claudel la azilul de nebuni unde era internată sora sa); persistă, de asemenea, ancheta polițienească drept forță motrice a întregii povești – anchetă care a servit ca pretext lui Dumont de la L’humanité (1999), care prezenta drama disolutivă a unui polițist nevoit să ancheteze o crimă la P’tit Quinquin (2014). Ce nu exista însă până acum, cu excepția miniseriei care a declanșat schimbarea, este comicul. Ma Loute, acest haos ordonat, e o bufonerie care aspiră către metafizic, o farsă în tușe groase care atinge subiectul etern al luptei de clasă, o întâmplare grotescă în prim-planul căreia se inserează o poveste de iubire cât se poate de romantică și romanțioasă. Minunată este scena în care Billie, fata/băiatul burghez(ă), intră în mare și își dă jos peruca, la apus, în semn de ultimă purificare. Dozajul acesta de grotesc și melodramatic este cât se poate de calculat, căci Dumont lucrează filigranat în post-producție: adaugă sunete, accentuează culori, schimbă tonalitatea vocii. Din contră, în film, excesul nu trebuie evitat: Machin, inspectorul obez, scârțâie când face orice mișcare, Van Peteghem (inconfundabilul Fabrice Luchini, la rându-i dezlănțuit), capul familiei burgheze, este încorsetat-handicapat de costum, iar nevasta sa (Juliette Binoche) poartă un bandaj care îi acoperă toată fața, în timp ce muștele i se înfruptă din rană și Machin levitează prin jur ca un balon. În peisajul cinematografic, Ma Loute este o renaștere, o reînvestire a încrederii în puterile filmului disociat de viață și realitate. Ma Loute este contrariul riguros al lui Ma’ Rosa, o îndepărtare hotărâtă de real. Dar și dovada atât de importantă a vitalității (și inepuizabilului) celei de-a șaptea arte.

cannes 2016
Ma Loute (r. Bruno Dumont)
P.S. Următorul film al lui Dumont („Jeannette”, un musical despre Ioana D’Arc) se lansează la Cannes în afara competiției și se va putea vedea și la TIFF.
P.P.S. Cannes 2017 începe peste 2 zile.

Categorii:
Avatar
Victor Morosoff

Cele mai noi articole

S Read More

Filmmartie 27, 2024

Sărmane Oscar-uri

Cum se face că scriu mereu în perioada decernării premiilor, chiar dacă nu pot spune că acestea îmi captează interesul? Mai au oare relevanță aceste […]

C Read More

Teatrufebruarie 26, 2024

Copii în haine de adulți – SF (SUPER FRAGIL) la Teatrul Excelsior

Mi se întâmplă rar ca la finalul unui spectacol să mă ridic în picioare la aplauze, gândindu-mă „Mai vreau. De ce s-a terminat?”. Trăiesc însă […]

A Read More

Spotlightfebruarie 23, 2024

A discuta sau a nu discuta? Bujor la Teatru Dramatic Fani Tardini Galați

Aceasta-i întrebarea pe care o ridică spectacolul Bujor, regizat de Leta Popescu la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, în cadrul PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC […]

P Read More

Teatrufebruarie 14, 2024

Pe cale de dispariție – Pterodactili la Teatrul Excelsior

Nu știm sigur de ce au dispărut dinozaurii. Dar știm sigur că noi ne autodistrugem încet și sigur. Bine, poate nu e vorba neapărat despre […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie