Interviu cu 7 young adults și-un psiholog: Ce-ai fi vrut să înveți despre gestionarea emoțiilor de la părinți și școală?

În contextul în care psihicul este tratat încă sub formă de tabu, tinerii societății noastre trebuie să se descurce mai mult singuri. M-a fascinat mereu sănătatea psihică, de când am experimentat pe propria piele ce înseamnă să te lupți cu asta. Ne proiectăm traumele unii pe alții din neștiință, pentru că părinții noștri nu au știut cum să facă mai bine, provenind și ei la rândul lor din medii familiale traumatizante. Poate că suntem printre primii care conștientizează subiectul și înțeleg că trebuie mai întâi să fie bine cu ei ca să poată schimba ceva.

Mi-am pus mereu întrebarea de ce nu există cursuri care să ne învețe cum să înțelegem ce simțim, dar în contextul în care educația sexuală, relațională sau emoțională sunt ascunse sub un preș din pudibonderie și prejudecată, nu ne rămâne decât să ne educăm singuri.

Psiholog Maria Stăniloiu
Psiholog Maria Stăniloiu

Așa susține și psihologul Maria Stăniloiu, pe care am întrebat-o ce crede despre subiect în contextul actual:

“Gestionarea emoțiilor vizează atât emoțiile pozitive, cât și cele negative și se referă la inițierea, menținerea și îmbunătățirea lor, la modul în care reacționăm când avem o stare de spirit scăzută sau în relație cu emoții puternice, cum ar fi furia, frustrarea, entuziasmul, frica, rușinea, anxietatea. Abilitățile de gestionare sau reglare emoțională se dobândesc inițial în copilărie, mai concret în relația dintre copil și părinte sau îngrijitor, putând fi dezvoltate de-a lungul vieții. Cu toate acestea, experiențele din copilărie reprezintă deseori un reper important pentru viitor. O bună gestionare a emoțiilor se poate traduce în viața tânărului adult printr-o stare de bine individuală și socială. Acesta poate să conștientizeze și să înțeleagă ceea ce simte, adică să numească emoția, să îi recunoască prezența, acceptând-o și lăsând-o să se manifeste liber fără a fi copleșit și dominat de aceasta. Flexibilitatea strategiilor de reglare emoțională este o altă abilitate importantă, tânărul având capacitatea de a-și modula răspunsurile emoționale încât să îndeplinească obiectivele personale și cerințele situaționale cu succes. La polul opus se află o capacitate redusă de gestionare a emoțiilor care este reprezentată fie prin negarea și reprimarea emoțiilor, având la bază asumpția “ce nu văd nici nu există”, fie prin emoții care copleșesc sau care trec rapid dintr-o extremă în alta și sunt trăite intens, acest fapt reflectându-se, de exemplu, în comportamente impulsive sau periculoase. De asemenea, o capacitate redusă de gestionare a emoțiilor reprezintă un factor de risc pentru diferite afecțiuni psihologice, cum ar fi anxietatea, depresia, tulburări legate de substanțe sau tulburări alimentare. Mediul din copilărie și implicarea părinților sau a îngrijitorilor cântăresc considerabil atunci când vine vorba despre reglarea și gestionarea emoțiilor.

În același timp, aceasta susține că rănile colective din Comunism au dat naștere stigmatelor, dar că suntem pe un drum al vindecării:

“Adulții tineri din ziua de azi au crescut într-o perioadă în care conceptul de dezvoltare personală nu era deloc cunoscut, iar mersul la psiholog reprezenta o activitate stigmatizată, psihologia fiind din 1977 până în 1990 desființată și interzisă ca specializare în universităţile româneşti. E de înțeles că tinerii adulți din prezent au fost crescuți de o generație care nu a avut acces la informații despre psihologie, așadar despre accesul la psihoeducație sau la ședințe de psihoterapie nici nu se mai pune problema. În trecut tipul de educație care se promova, în general, era prin pedepse, câteodată violente (fără oferirea unor explicații care să faciliteze înțelegerea copilului și validarea emoțiilor) sau prin inhibarea emoțiilor negative pe care nici părinții nu le puteau conține. Punerea accentului pe cunoscutele stereotipuri, cum ar fi că doar fetițele sau cei slabi plâng este o altă credință cu care mulți am fost crescuți alături de multe altele. Toate acestea îi lăsau pe copii cu puține mecanisme funcționale de reglare emoțională primite din partea părinților. Din punctul meu de vedere, în prezent ne aflăm într-o stare de tranziție între ceea ce am povestit mai sus și ceea ce se promovează azi. Părinții devin din ce în ce mai conștienți de necesitatea sănătății mentale și emoționale. Chiar dacă ei nu au beneficiat de o dezvoltare în această manieră, mulți încearcă să meargă la psiholog pentru a le putea oferi copiilor o bună igienă emoțională. Alții devin interesați de parenting, citesc pe această temă, apelează la psihologi și chiar dacă nu au propriul proces terapeutic, acceptă ideea de dezvoltare personală. Aceștia frecventează ședințe de psihoterapie împreună cu copiii lor sau îi înscriu la grupuri sau clase în care aceștia învață, pe înțelesul lor, ce înseamnă emoțiile, cum să le gestioneze și nu numai. În cadrul sesiunilor cu psihologul, copiii pot să pună bazele unor valori și principii de viață, află în ce constă prietenia, care sunt consecințele acțiunilor lor și cum pot ele afecta sentimentele celorlalți. Așadar, se promovează oferirea unui spațiu securizant de explorare în care autonomia copilului este încurajată, punându-se accent pe comunicare, validarea emoțiilor și trasarea limitelor de către părinți. De asemenea, copilul devine conștient de limitele personale și de dreptul de a le manifesta în relații. Această abordare oferă copilului modalități prin care își poate gestiona emoțiile sănătos, devenind, mai târziu, un adult care poate accesa echilibrul emoțional mai ușor. Vreau să menționez că această abordare este promovată, în general, în familiile middle și upper-class din România. Din păcate, nu toate clasele sociale au acces la servicii psihologice (de calitate), la care au acces persoanele privilegiate, iar atunci când te lupți cu o situație materială precară sau cu discriminarea, supraviețuirea devine primordială.


interviu cu 7 young adults

Din această curiozitate, am ajuns să întreb 7 tineri adulți cum văd ei problema gestionării emoțiilor negative și ce ar fi vrut să învețe din cele două medii socializatoare importante, familie și școală.

Ce faci când ai stări mai proaste? (emoții și trăiri negative, anxietate and so on)

Mihaela Munteanu: Scriu. Şi dacă nu scriu, mă mega-închid în mine, dau delete notificărilor, mă fac pierdută şi plâng. Plâng mult. Există şi momente în care îi spun tot ce simt unei prietene foarte bune (terapie curată) şi ea mă ajută să mă liniştesc. Plus, îmi găsesc altă ocupație care să necesite atenţie sporită, precum exercițiile la rusă. În principiu, scriu.

Daniel Mitrea: Încerc să mă îndepărtez de lucrul care-mi cauzează o stare negativă. Pentru mine, să fiu distrat e cea mai bună soluție pentru când mă simt neliniștit, agitat, nervos sau anxios. În ultimul timp am simțit nevoia să mă afund într-un serial. E ca și cum aș lua o pauză de la viața mea și problemele cu care nu vreau să mă confrunt încă, ceea ce mă ajută să-mi creez o nouă perspectivă asupra lucrului cu care mă lupt psihic. Desigur, când nu pot evita o anumită situație încerc să-mi acord spațiu de gândire, să-mi dau seama de rădăcina problemei și să trec peste acele sentimente.

Monica Chirilă: Când e vorba de stări proaste care se dovedesc a fi ușor depresive, pentru mine funcționează principiul „fake it `till you make it”. Când realizez că ceva nu este chiar în regulă și nu simt dorința sau motivația de a face până și cel mai nesemnificativ lucru, în primul rând, îmi dau timp și mă menajez. Ușor-ușor, mă forțez să am mai multă grijă de mine prin lucruri mici (dormitul până mai târziu, mâncatul mai sănătos, o mască de păr etc.). Asta pentru a-mi ajuta starea de spirit să stea pe linia de plutire până înțeleg ce se întâmplă și cum pot trece peste. În cazul anxietății sau stărilor de panică, încerc să înțeleg de unde pornesc ele. Apoi, care ar fi cel mai rău scenariu posibil și cum aș putea să îl rezolv în așa fel încât totul să fie ok.

Costin Stanciu: Nu cred ca exista un “medicament” universal pentru gestionarea stărilor negative, deoarece acest lucru depinde de fiecare om. Suntem diferiți, iar asta înseamnă că relaționăm și diferit cu mediul exterior. De aici rezultă că acest lucru se rasfrânge și într-un mod diferit asupra fiecăruia dintre noi. Cand mă aflu în ipostaze de acel fel, în momentele când “cad” în butoiul cu melancolie, pot să profit de acea stare, să mă afund în acel hău negru, și să văd ce se poate afla pe fundul acestuia. Fac acest lucru încercând să scriu poezii, să îmi transpun gândurile într-o formă de idei, aranjându-le astfel încât să iasă ceva frumos. Totuși, lucrul acesta îl fac foarte rar, deoarece în restul timpului încerc să scap de acele lucruri care mă apasă, pentru a nu se răsfrânge în parcursul meu și în interacțiunile cu ceilalți. Când simt că gândurile mă apasă, îmi iau aparatul de fotografiat și ies la o plimbare prin oraș, încercând să găsesc locuri cu natură. Aceasta deoarece natura mă face să mă simt liber și să simt că pot să captez energiile ei, astfel încât să îmi pot da un reset la interiorul meu. Așa că mereu încerc să găsesc o fărâmă de timp pentru a face și așa ceva, pentru că mie chiar îmi prinde bine.

Mai am și momente când mă încarc de frustrări și sentimente negative, iar acest lucru duce la o stare de nervozitate constantă, ce mă face să nu mă mai recunosc. Din pricina faptului că nu sunt o persoană violentă, ci mai mult pe pace, prefer să îmi pornesc boxa și să ascult muzica foarte violentă, cum ar fi heavy metal sau deathcore. Acest lucru mă face să îmi exteriorizez emoțiile negative, prin intermediul altora. Chiar mi se pare interesant că alții pot să țipe în locul meu, iar acest lucru să mă facă să mă exteriorizez, oarecum prin lacrimi când fac asta, sau prin goosebumps.

Miruna Grosu: Cand am stări proaste fac băi calde și mă relaxez.

Andreea Clopot: Din păcate “we live in an anxiety world and I’m an anxiety girl”. Am experimentat pentru prima dată un atac de panică la vârsta de 16 ani, și tot pe-acolo mi-a debutat și anxietatea de sănătate. De atunci am tot avut perioade în care panica m-a vizitat, mai ales în perioadele stresante. Pentru mine pandemia asta a fost un infern, un moment din viața mea în care am fost mizerabilă de-a dreptul și total neajutorată. În condițiile astea eu eram singura persoană care putea să mă ajute. Folosesc tot felul de tehnici pentru a-mi “respinge” atacurile de panică atunci când simt că sunt pe punctul de a se declanșa. Mă plimb în curte în picioarele goale, fac sport atât cât pot, sun un prieten să râdem ori practic exerciții comune de mindfulness. De asemenea, sunt o amatoare de ajutor specializat. În liceu mergeam frecvent la consiliera școlară și nu, eu nu am avut o experiență neplăcută. Orice discuție deschisă îți poate oferi o nouă perspectivă asupra problemei, și nu știi niciodată cine îți arată “portița”. Pe lângă astea, sunam la liniile telefonice puse la dispoziție pe net și căutam tot pe net psihologi care ofereau avea primă ședință gratuit. Încurajez!

Carmen Pavel: Când am stări mai proaste încerc să mă detașez de ele, să meditez și să scriu în jurnal (cumva să mă descarc în fața mea).

Cum ți-ai fi dorit să te ajute mai mult părinții tăi pe plan emoțional și psihic?

Mihaela Munteanu: Mi-ar fi plăcut să încercăm să avem discuții, nu certuri, când a fost cazul. Să mă asculte cu adevărat şi să răspundă abia după. În legătură cu alte lucruri pe care le-am descoperit singură pe parcurs, nu am pretenții, pentru că ştiu din ce mediu vin, ce ruptură s-a petrecut în tinereţea lor şi cât de bine s-au adaptat chiar şi aşa. Sunt recunoscătoare pentru viziunile extinse care mi-au fost oferite.

Daniel Mitrea: Mi-aș fi dorit ca familia să reprezinte un spațiu sigur în care să pot să-mi exprim emoțiile și sentimentele liber, atunci când aveam nevoie de asta cel mai mult.

Monica Chirilă: În ultimii trei-patru ani am purtat mult mai multe discuții deschise cu ai mei (nu doar despre starea mea emoțională sau psihică, ci și despre lucruri personale, pe care evitam să le detaliem unii altora) și abia acum îmi dau seama cât de mult te poate influența prezența sau lipsa lor. Simt că ne-au apropiat mult ca familie, pe lângă faptul că m-au ajutat să înțeleg multe lucruri, cum să gestionez anumite situații, când este momentul să te retragi din anumite relații și așa mai departe. Cred că mi-ar fi prins bine aceste discuții la începutul adolescenței. În acest fel aș fi învățat să recunosc mai rapid relațiile toxice. Aș fi investit mai puțin în ele și, prin urmare, nu aș fi fost atât de afectată.

Costin Stanciu: Mediul din care vin este unul rural, așa că nu pot să spun că e cel mai prielnic pentru înțelegerea potrivită a ceea ce se află în sufletul unui om. Am auzit de multe ori când mă plângeam cuiva că am o stare negativă că “Normal că ai, dacă nu ai nimic de făcut”. Sintagma asta am auzit-o și din partea alor mei, dar fiind o persoană un pic mai deschisă, am reușit oarecum să îi educ și pe ei, să interacționeze altfel cu mine, când e vorba de emoțiile mele negative. Chiar dacă am reușit această “educare a maselor”, tot nu am putut să vorbesc tot ce mă frământă, pentru că aceste lucrurile care mă apasă pe mine nu sunt văzute drept ceva “normal” în mediul din care vin. Totuși, acest lucru m-a facut sa îmi gestionez mai bine emoțiile, de unul singur și să nu mai aștept să mă ajute alții să îmi rezolv problemele. Faptul că nu au putut să mă ajute ai mei mi s-a părut un exercițiu bun pentru mine care mă ajută să-mi găsesc propria identitate. Îmi imaginez ce se poate afla în sufletul oricărui părinte, în ceea ce privește ființa căreia i-a dat viața, dar din păcate, nu am putut avea o relație prea deschisa cu ai mei, așa cum există și în alte familii, de comunicare totală, but it could be worse, i think. Așa că nu am de ce să mă plâng, pentru că au încercat să facă și ei tot ce au putut.

Miruna Grosu: Din punct de vedere emoțional , da… părinții ar fi putut să ajute cu mai multă susținere… poate să-mi spună ca e normal să simt o anumită confuzie.

Andreea Clopot: Mi-aș fi dorit ca părinții mei să mă fi cunoscut mai bine. În multe perioade de mental breakdown nu aflau ce mi se întâmpla până nu mergeam la ei tremurând și plângând, spunându-le că sunt pe moarte. Într-un fel îi înțeleg, nu sunt cei mai destupați la minte. Și chiar dacă observau că nu-s prea ok, nu prea mă băgau în seamă. Dacă ar fi făcut-o, asta ar fi însemnat să admită că am nevoie de terapie și medicație, și cum banii nu ne-au dat afară din casă niciodată… Aș fi apreciat mult dacă ar fi acționat pentru mine. Eu nu puteam gândi limpede, dar ei da. Mi-ar fi plăcut să vină cu soluții.

Carmen Pavel: Pe acest plan nu prea am avut ajutor, doar din partea fraților mai mari. Mi-aș fi dorit doar să mă asculte și să nu mă judece. 

Ce crezi că ar trebui să învățăm la școală pe partea asta?

Mihaela Munteanu: Cred că ar trebui să învățăm multe: cum să ne gestionăm emoţiile, cum să punem limite, ce înseamnă empatia, toleranţa, înţelegerea, self-love şi mai ales să învățăm de unde pot să provină comportamentele distructive, pentru că identificarea şi conştientizarea lor e primul şi cel mai important lucru de făcut în procesul de healing.

Daniel Mitrea: Cred că ora de psihologie din cadrul liceului are nevoie de o actualizare. Ca să fiu realist, nu spun că ar trebui eliminată toată partea teoretică ce ține de psihologie. În schimb, ar trebui introduse elemente de bază ce țin de gestionarea emoțiilor, anxietate, ceva care chiar poate fi pus în practică în viața reală. Pe lângă asta, profesorii ar trebui să creeze un mediu sigur pentru elevi, un mediu care promovează comunicarea, încă de la cele mai mici clase.

Monica Chirilă: O problemă reală în România, mai ales în mediul rural, este faptul că oamenii văd bolile sau tulburările mintale ca niște subiecte tabu sau legende urbane. Din punctul meu de vedere, școala ar trebui să familiarizeze copiii cu acest subiect, să vorbească despre el și să explice cum se manifestă. Când ești informat în acest sens înțelegi când ceva nu e în regulă, cum să gestionezi situația și când este cazul să ceri ajutor. Astfel am scăpa și de preconcepțiile și prejudecățile care vin la pachet cu lipsa de informare, ignoranța sau idealizarea făcută în social media sau filme/seriale. Aici vorbim de clasicele prejudecăți: „ești nebun și periculos dacă suferi de așa ceva”, „ai doar o perioadă mai proastă, trebuie doar să fii mai optimist” sau, mai rău, „faptul că ai depresie, anxietate sau OCD te face mai cool sau interesant”.

Costin Stanciu: Educația din zilele de azi pune mai mult accent pe lucrurile foarte generale, și pe încadrarea în anumite șabloane, decât să se concentreze pe ceea ce e bun la fiecare elev. Înțeleg că acest lucru ar fi cam dificil pentru țara noastră, care nu a evoluat destul astfel încât să se poată ajunge la așa ceva. Un lucru pe care ar trebui să îl învățăm la școală ar fi faptul că fiecare dintre noi este diferit, cu punctele lui tari și slabe, că există tulburări psihice care pot să ne îngreuneze parcursul, dar și stări negative ce ne fac să ne închidem din ce în ce mai mult în noi. Mi-ar plăcea sa nu existe conceptul de “elev slab la învățătură”, deoarece din proprie perspectivă pot spune că dacă există cineva ce nu se pricepe la “materiile esențiale” poate excela la alte lucruri. Nu am fost bun niciodată la materii realiste, cum ar fi matematica, numai când eram mic, perioadă în care matematica e mai ușor de înțeles. Avansând în școală, aceasta devine din ce în ce mai grea și fiecare vede dacă acest lucru i se potrivește. Realizând faptul că nu prea stau bine cu gândirea analitică, am realizat că acest lucru nu e de mine, continuând în liceu cu un profil umanist, lucru care nu a prea fost văzut bine de către ai mei, deoarece eram “un copil bun” și știam matematică. Lucrul acesta ar trebui să se învețe și la școală. Faptul că fiecare trebuie să se îndrepte spre propriul drum, unde crede că va face față, și că faptul ca nu știi matematică nu te face un “copil slab”. Revenind la lucruri care ne îngreunează parcursul, pot exista și persoane cu sindrom de atenție deficitară, ADHD, care chiar dacă vor, nu-și pot menține atenția constantă asupra unei sarcini. Acest lucru îi poate face să se simtă inutili, pentru că sunt priviți într-un mod negativ de către ceilalți, pentru că nu dau aceleași rezultate, sau nu pot să ducă la capăt unele sarcini. Lucrul acesta nu înseamnă ca sunt niște “copii slabi”, ci doar că fac lucrurile în modul lor, ce poate să ia mai mult timp. Astfel, consider că ar trebui prima data să înțelegem situația cuiva, înainte să începem să aruncăm cu pietre.

Miruna Grosu: La școală consider că ar trebui să învățăm să fim deschiși, să vorbim mai mult despre ce simțim, să nu mai considerăm ca e totul ok, orele de consiliere ar fi ideale.

 Andreea Clopot: În primul rând, școala ar putea ajuta prin a începe să nu mai fie o grijă în plus pentru elev. Da, profesorii de școală și de liceu te iubesc mai mult, dar te și jignesc mai mult, te iau peste picior mai mult, te judecă mai mult. Când am ajuns la facultate am fost șocată de respectul profesorilor. Pe partea de educație mintală, ar fi alte chestii. Sunt obsedată de fenomenul bullying. Eu și aproape toți apropiații mei am experimentat asta. Nu știu cum, dar cred că ar trebui să fie neutralizat cât mai repede. O modalitate ar fi terapia gratuită, decontată de stat, atât pentru victime cât și pentru agresori. Știu că raportând asta la actualitatea vremurilor noastre, sună SF și puțin probabil. În 10 ani sper să nu mai fie.

Carmen Pavel: Cred că în școală ar trebui să învățăm dezvoltarea personală, să invatam să ne acceptăm așa cum suntem și că nu ești nebun dacă ceri ajutorul unui specialist.

Cum privești ideea de terapie/psiholog?

Mihaela Munteanu: Terapeutul sau psihologul sunt locuri safe, unde poți merge ca să te-nțelegi mai bine după ce te-nțelege un profesionist care vede lucruri pe care tu, din interior, nu poți să le vezi. Un self-help cu multe indicii. Mi se pare ceva foarte tare, eu am încercat o singură dată, nu am rezonat, am terminat-o. Maybe someday.

Daniel Mitrea: Sunt deschis ideii de psiholog. Mă atrage ideea că pot fi in totalitate sincer cu o persoană care nu mă cunoaște, care poate fi imparțială și care nu mă va judeca.

Monica Chirilă: Am o părere foarte bună despre terapie, în schimb cred că poate fi un drum lung până să ajungi la psihologul potrivit pentru tine, cu care să rezonezi. Cred că este foarte important să ai o conexiune cu el, iar în lipsa conexiunii este posibil să nu simți nici o îmbunătățire sau, cel puțin, este posibil ca tot procesul să dureze mult mai mult.

Costin Stanciu: Atunci când simțim că stările negative ne depășesc propria capacitate de gestionare ale lor, iar ceilalți nu au cum să ne asculte sau să ne înțeleagă, există și ideea de psiholog. Chiar simt că sunt foarte norocos pentru faptul că ai mei chiar au susținut ideea de “mers la psiholog”, lucru care pot spune că m-a făcut să renasc ca persoană, datorită persoanei respective. Cum am spus și mai sus, am reușit să îi “educ” în ceea ce privește anumite concepte, explicându-le și faptul că dacă mergi la psiholog, nu ești nebun, ci psihologul reprezintă doar cineva care îți ascultă problemele și care nu îți poate da medicație. Ar trebui să transmitem cât mai multor oameni că psiholog≠psihiatru.

Terapeuta mea chiar mi-a ascultat problemele și m-a făcut într-o oarecare masura să învăț să-mi rezolv eu problemele, nu să mi le rezolve ea. Doar asculta ce aveam de zis și îmi oferea “ustensile” cu care să fac astfel de lucruri. Pot spune că mersul la psiholog m-a format ca persoană, și recomand din suflet oamenilor să facă asta, deoarece este un mod bun de găsire a soluțiilor la propriile probleme.

Miruna Grosu: Eu nu am fost niciodată la psiholog, nu știu clar ce să zic. Poate te ajută să vorbești cu un specialist și să te ghideze. Nu am fost, dar cred 100% că e ceva util, medicul sufletului, aș putea spune.

Andreea Clopot: Cum am zis și mai sus, mereu am acceptat ajutorul. Ba mai mult, l-am căutat. Când eram prin clasa a 7-a mă tăiam pe mâini la școală pentru ca directoarea să aducă iar psihologul. Aveam în mine o doză echilibrată de nevoie de terapie și curiozitate, sete de orice însemna domeniul acesta. Voiam să știu ce întreabă psihologii, ce sarcini dau ei, cum se comportă cu clienții, cum vorbesc, cum îi privesc, tot. Atunci am început să citesc cărți de specialitate și tot atunci am știut ce voi fi.

Carmen Pavel: Ideea de terapie/psiholog mi se pare genială! Pentru că te ajută foarte mult. Astfel, am descoperit că problemele noastre sunt comune și că încercăm să rupem un cerc vicios, dar că suntem pe drumul cel bun, învățând să funcționăm ca adulți healthy în societate.


Dacă simți că viața e copleșitoare și nu poți să îți desfășori activitățile zilnice normal, nu uita că nu trebuie să trăiești așa. Uite câteva numere la care poți să suni:

  • Helpline-ul depreHUB 0374.456.420 disponibil 24/7
  • Call Center-ul YOU 0800 070 968 disponibil Luni-Vineri: 10:00-18:00; Sâmbătă: 9:30-13:00

Comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *