Interviu – Sarra Tsorakidis: “Filmul e modul meu de a pune în ordine realitatea.”

Sarra Tsorakidis interviu
Sarra. Credit Foto: Eduard Pârvu

În amalgamul de regizori pe care i-am urmărit și analizat în anii mei de facultate, își face remarcată prezența Sarra Tsorakidis, o cineastă cu origini românești și elene, pe care am descoperit-o în 2018 cu scurtmetrajul Iederă. Am apreciat modul transparent în care alege să își prezinte personajele, păstrându-le vulnerabilitatea firească pe care toți o avem în diferite situații. Naturalețea face parte din sfera estetică a Sarrei, prezentată într-un mod neconvențional cu ajutorul mijloacelor tehnice și artistice.

Sarra este absolventă de regie la UNATC și din 2013 adaugă un plus în lumea filmului românesc, fiind premiată anul acesta la TIFF și Anonimul IFF cu scurtmetrajul său cel mai recent, Kaimos (2020). Încă de când era mică a avut o afinitate pentru cinema și artele vizuale, iar prin liceu i s-a conturat dorința de a urma o carieră în regie. Sarra se consideră o persoană introvertită și desi îi place să socializeze, uneori simte nevoia de a-și face ordine în gânduri de una singură. Prin intimitatea de a petrece timp numai cu ea însăși, se nasc și poveștile din spatele filmelor sale.

De câteva luni mă tot gândeam că aș vrea să discut cu Sarra și sunt recunoscătoare că mi-a acceptat propunerea de a ne întâlni, așa, cum se poate acum, pe Zoom, la începutul lui Decembrie. Vă invit să parcurgem împreună discuția noastră și să vedem ce a ieșit. 

Sarra, ce mă bucur că în sfârșit ne întâlnim! Prima întrebare este una clasică, de acomodare. De unde a început totul pentru tine? De ce film?

Salut! Și eu mă bucur! Pai… de când mă știu mă uit la filme. Obișnuiam să mă uit cu tata când eram copil și pe undeva în clasa a noua, deși îmi tot spuneam că o să dau la arhitectură, mi-am dat seama că mai degrabă mă uit la filme decât să desenez. Am avut o colegă de liceu care voia și ea să dea la imagine și împreună am descoperit lumea aceasta. Făceam tot felul de cinecluburi între noi și ne uitam la filme. Așa a început totul, în liceu. Nu mi-am pus problema că nu o să fac film.

Sarra Tsorakidis si camera
Sarra și camera. Credit foto: Horațiu Șovăială

L-ai menționat pe tatăl tău. Ai fost sprijinită de părinții tăi când vine vorba de alegerea carierei?

Sprijinită în sensul că nu au intervenit nici măcar o secundă. Părinții mei ne-au lăsat pe mine și pe sora mea să decidem pentru noi, în funcție de ce ne dorim. În familia mea mergem pe principiul că fiecare este responsabil cu viața lui. 

Și crezi că e important ca tânăr să fii încurajat de cei din familie?

Da, chiar cred asta. Cred că cel mai important este să fii lăsat să-ți descoperi singur pasiunea și să nu-ți spună nimeni altcineva cum ar trebui tu să-ți trăiești viața.

Cred că cel mai important este să fii lăsat să-ți descoperi singur pasiunea și să nu-ți spună nimeni altcineva cum ar trebui tu să-ți trăiești viața.

Te-a ajutat să faci facultatea în domeniu? Întreb pentru că și eu tot film am absolvit și am auzit păreri mixte. Eu, una, consider că m-a ajutat.

Da, cred că m-a ajutat. În primul rând, pe toți oamenii pe care îi cunosc acum în industrie i-am avut ori colegi ori profesori. Clar ești aruncat într-o bulă în care poate altfel nu ai accesul așa de ușor. În schimb, cred că ar fi bine să nu se facă imediat după liceu. Eu am o viziune despre învățământul superior și consider că după liceu ar fi ideal să lucrezi entry level ca ceva, să-ți faci cumva o experiență de viață, să călătorești și după aceea, pe la 23 de ani, să te duci la facultate. Când decizi să faci artă după patru ani de liceu mate-fizică, e complet altceva. 

Și eu cred la fel. Am făcut facultatea în Anglia și în primul an eram vreo două persoane de 18 ani, restul colegilor noștri fiind cu câțiva ani mai mari. Au fost diferențe în gândire și viziune pe care eu le simțeam.

Exact. În primul rând te maturizezi brusc între 19-25 de ani. Consider că filmele făcute în facultate erau ok, însă preocuparea era mult mai mare asupra formei și a părerii altora decât a mea și a vrea să transmit ceva sincer despre mine. Nu mă știam eu pe mine ca să pot să argumentez ceva clar.

Legat de academism, te-a ajutat să îți formezi cunoștințe despre teoria filmului? Sau preferai mai mult practică?

Am avut câțiva profesori foarte buni la teorie, mai ales în primul an. Aș fi preferat în schimb mai multă practică. Acolo cred eu ca trebuie să te ajute facultatea. Aș fi vrut să fac mai multă practică încă din facultate pentru că m-am apucat târziu de asta. În final, cred că a fost bine oricum.

Am observat că, în afară de film, ești implicată și în lumea muzicii, ai colaborări cu Future Nuggets. Consideri că sunetul într-un film este important?

Consider că este foarte important și momentan în industria cinematografică românească este o mare lipsă sunetul. Ne e frică de non-diegetică foarte tare și avem tendința asta să filmăm pe liniște sau doar dacă se aude un radio. Și eu sunt vinovată de acest lucru pentru că îmi e greu să înțeleg cum funcționează astfel încât să nu pară fals. Unul dintre motivele pentru care am început să fac muzică este că mi-ar plăcea să încep să înțeleg cum stă treaba și cu soundtrack-ul și, de ce nu, să fac soundtrack pentru filmele mele.

Trebuie să fii omniprezent ca regizor. Eu nu am întâlnit până acum că nu se poate. 

Dacă nu erai pasionată de cinema, ce crezi că ai fi urmat?  Cumva ceva pe muzică? Sau un job mai stabil?

Simt că pe muzică. Ceva stabil nu. Nu m-am văzut niciodată într-un job stabil. Când eram în liceu am avut un job part-time ca operator call center. Sunam în Grecia și vorbeam cu clienții în greacă. Nu mi-a plăcut. Îi înțeleg importanța și faptul că este un job stabil, însă mie fix opusul îmi place mai mult.

Asta e frumos la meseria noastră. Da, este nesigură, dar călătorești, afli mereu lucruri noi, întâmpini diferite perspective…Nicio zi nu e asemănătoare cu cealaltă. Trăiești mai multe vieți într-una singură. 

De multe ori tinerii renunță la specializările pe arte și aleg joburile clasice. Aici intervin mai mulți factori- frica de instabilitate financiară, presiunea societății etc. De ce crezi că se întâmplă asta? Ce te-a făcut pe tine să continui?

Să fii regizor înseamnă să fii atât ambițios cât și încăpățânat. Este genul de meserie în care ți se va spune constant cât ești tânăr că nu se poate, că n-o să faci bani, că n-o să te descurci. Cred că se aplică în mai multe forme de artă. Trebuie să-ți dorești atât de mult tu încât să perseverezi cinci ani cel puțin după ce termini facultatea și de abia atunci să iei o decizie. Dacă te grăbești și consideri că nu e ce trebuie, poate chiar nu este pentru tine. Nu este pentru toată lumea și este normal să fie așa.

Povestea pe care vrei să o spui în filmele tale este într-o dezvoltare constantă și se întâmplă în timp ce tu crești. Dă-i timp. Mai ales ca femeie, când ți se explică ce trebuie să faci, cum să faci, pe partea tehnică ș.a.m.d. Trebuie să fii foarte setată să faci asta. Eu am fost.

Povestea pe care vrei să o spui în filmele tale este într-o dezvoltare constantă și se întâmplă în timp ce tu crești. Dă-i timp.

Că tot ai menționat perspectiva feminină, cum a fost pentru tine să faci parte din industrie? Ai avut vreodată impedimente, ai întâmpinat replici precum: „asta nu e treabă de fete”, „e prea greu”?

Sunt sigură că așa a fost, dar eu am un switch-off button foarte bine setat și când îmi propun ceva nu țin cont de părerile negative. Cumva, dacă îmi spui că nu pot, vreau să pot și fac în așa fel încât să pot și mai mult. Cred că fac parte din prima generație unde a început să fie mai mult loc pentru perspectiva feminină. E adevărat că suntem un procent minuscul față de perspectivele masculine. Tot timpul se vor găsi păreri și comentarii nefondate. E un pic mai greu, dar e mult mai ușor față de cum era înainte. Noi suntem generația care facem legătura între egalitate completă și ce s-a întâmplat până la noi. 

Ce sfat le-ai da tinerilor la început de drum? Întreb gândindu-ma mai mult la ce ai făcut tu după facultate să te faci văzută? Let your voice be heard, they say.

În primul rând cred foarte puternic în asistența de regie și lucrul pe set într-o poziție mai mică la început. Asistent de Producție, 3rd AD, Runner etc. Asta mi se pare foarte important și sfătuiesc tinerii să facă asta încă din facultate.

O altă meserie foarte importantă este cea de Script Supervisor. Acolo vezi exact cum gândește un regizor, îți dai seama cum trebuie să lucrezi cu actorii, ești mult mai bine pus în tema regiei.

Singurul mod în care te poți face văzut este să regizezi un film. Eu recomand să scrii un scenariu care să poată fi făcut cu o echipă mică, cu un buget mic și eventual într-o singură locație. Scenariul să-l scrii cât de bine poți tu. În ziua de azi sunt foarte multe opțiuni, mai ales că avem digitalul la îndemână.

Este adevărat că este greu să accesezi fonduri de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei)? Pentru tine a fost greu?

Iederă a fost făcut din banii mei cu aproximativ 500 de euro din care am luat mâncare, am închiriat niște lumini, dar uite, pentru că am lucrat pe set și am cunoscut atâția oameni cum ar fi grip, machiaj, costume am realizat că este foarte important să te porți corect cu oamenii pe care îi întâlnești pentru că din acei oameni, cu câțiva vei putea lega niște legături de lucru.

La CNC eu am luat buget și la scurtmetraj și la lungmetraj. Este greu, sunt două persoane la debut care iau buget. Trebuie să fii atent pe cine iei la producție. Nu ar trebui să fie așa. Ar trebui să fie strict pe bază de scenariu. N-avem ce să facem, jucăm cu ce ni se dă.

Sarra Tsorakidis si prietenii
Sarra Tsorakidis, Flora Pop și Radu Voinea pe setul filmului Kaimos. Credit foto: Iulia Negoescu

Cumva filmele tale sunt fondate în jurul relațiilor dintre personaje, arătându-le și părțile întunecate. Aici cred că este foarte important procesul de casting. Aș vrea să îmi spui câte ceva despre alegerile tale când vine vorba de casting. Dai șanse non-actorilor?

De obicei mă uit mai întâi la oameni. De exemplu, Duncan din Iederă este non-actor, este singurul rol pe care l-a avut vreodată și mi se pare că n-aș fi putut să găsesc pe cineva mai potrivit decât el. Și la Kaimos (2020) am non-actor, pe doamna aceea de la masă. Recunosc, procesul meu de casting este unul mai lung. Mai întâi caut fețe după care încep research-ul. De exemplu, dacă persoana respectivă este actor de teatru și joacă într-o piesă, mă găsești și pe mine în ultimul rând. Aici mă refer mai mult la personajele secundare. Nu mi s-a întâmplat niciodată să scriu un scenariu și după aceea să caut personajul principal. Îl am în cap de la început.

Aș da mereu șanse unui non-actor dacă simt eu că există un potențial.

Mi-a plăcut foarte mult scurtmetrajul tău Kaimos și am înțeles că este inspirat din viața ta, de la un eveniment din familie, anume moartea bunicii tale. Tot ceea ce creezi este inspirat din trăirile tale? Transpui ceea ce simți?

Nu pot să fac un film despre ceva care nu face parte din universul meu interior. Ca regizor, ai cumva datoria de a-ți spune perspectiva ta asupra lumii și a societății în care trăiești. Este ca o bucățică de istorie pe care ai făcut-o tu. Nu pot spune ca mi s-a întâmplat exact ceea ce se întâmplă în filmele mele. De obicei, iau o stare sau un sunet și încep și construiesc în funcție de asta.

La Kaimos, sunetul din crematoriu m-a făcut să simt că trebuie exprimat. Nu mi-a ieșit acel sunet din cap și așa am construit și filmul despre o moarte în care nu se spune nimic. Mi se pare atât de interesant. Nu a existat slujbă, nu a existat acel ceva care să acopere durerea asta pe care o simți atunci când pleacă cineva drag ție, decât zgomotul ăla.

Sarra Tsorakidis
Sarra în post-producție pentru filmul Kaimos. Credit foto: Iulia Negoescu

Modul în care arăți personajele din filmele tale este interesant și sensibil în același timp. Le expui vulnerabilitatea într-un mod firesc. Le valorifici defectele și acest lucru mi se pare extraordinar.

Ce frumos ai spus, îți mulțumesc! Ce mi se pare mie frumos la oameni este că sunt plini de defecte. De aceea și personajele vreau să aibă această bidimensionalitate. Noi, oamenii, în marea majoritate, suntem fix între limita dintre negativ și pozitiv. În funcție de circumstanțe poți foarte ușor să faci pasul peste această graniță între bine și rău. Mie aici îmi place să umblu la personajele din filmele mele.

Ce mi se pare mie frumos la oameni este că sunt plini de defecte.

Cum îți faci actorii să intre în pielea personajului?

Îmi place să-i ghidez spunându-le la ce să se gândească. De obicei, ca să-i ajuți să ajungă unde vrei tu, nu trebuie neapărat să le dai să se gândească la situația din scenariu. Le poți da un echivalent ca să-i faci să simtă ceea ce trebuie transmis în scena respectivă. 

Aș vrea să vorbim puțin despre rădăcinile tale elene. Simți că te-a influențat stilul de cinema grecesc în construirea unor aspecte din filmele tale? Sau ai vreo influență anume? Mie îmi place mult ce face Yorgos Lanthimos, însă nu-mi regăsesc estetica în stilul lui.

Nu m-a atras niciodată estetica noului val românesc și nici nu am vrut să fac ce face Lanthimos. Pur și simplu am făcut ceea ce am simțit. Însă, dacă mă detașez și ma uit așa obiectiv, îmi dau seama că seamănă mai mult cu zona grecească decât cu zona românească. Mă atrage foarte tare Grecia, sper din tot sufletul să fac un film în Atena.

Mi s-a spus în schimb că filmele mele seamănă cu cele ale Lucreciei Martel, dar eu nu-mi dau seama.

Că tot îi menționam pe Lanthimos și Martel, ce alți regizori îți mai plac?

Acum sunt foarte pasionată de Carlos Reygadas. Îmi plac și clasicii: Miloš Forman, Krzysztof Kieślowski îmi plăcea când eram în facultate, Ulrich Seidl…cumva mă atrage experimentalul mai mult.

Ai avut experiență pe set și în calitate de actor. Ai mai vrea să joci un rol?

Mi-ar plăcea foarte tare să joc într-un rol principal. 

Bine de știut, voi nota pentru viitoarele mele proiecte. Pe final, ce planuri ai pentru viitor? Am văzut că pregătești lungmetrajul tău de debut.

Lucrez la debutul în lungmetraj pe care o să-l fac tot cu Radu Voinea, operatorul meu de la ultimele două scurtmetraje și în care o să joace Ilinca Hărnuț care a jucat și in Iederă. Anul următor sper să facem tot ce ține de locații și de casting, prin primăvară-vară. Acum m-am apucat să notez și pentru al doilea lungmetraj. Am așa un mic outline, dar nu zic nimic despre el. Poate se va întâmpla în Grecia, cu actori români și străini. Mi se pare interesant să ai mai multe limbi vorbite în filmul tău, mă fascinează ideea asta de cosmopolitism.

Lastly, dacă ar fi să descrii într-o propoziție ce înseamnă filmul pentru tine, ce ai spune?

Hmm…Filmul e modul meu de a pune în ordine realitatea.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *