Interviul de 12: Grupul Ecoul, despre Cenaclul Flacăra

Cenaclul Flacăra, cel mai mare fenomen cultural care a cuprins România, a lansat marile nume ale folk-ului şi a adunat la un loc zeci de mii de oameni. Muzică, poezie şi libertate, toate oferite de către tineri pentru tineri.

Înființat în anul 1973, la inițiativa poetului Adrian Păunescu, Cenaclul a activat până în anul 1985, când a fost interzis în urma unei busculade organizate de către Securitate. Pe scena Cenaclului s-au afirmat mari nume ale muzicii românești, precum Vasile Șeicaru, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Florian Pittiş, să amintim doar câțiva dintre ei. În stadioanele şi sălile polivalente arhipline au sunat şi răsunat melodii precum Totuși iubirea, Om Bun, Rugă pentru părinti, melodii care au ridicat oamenii la dans sau i-au emoționat până la lacrimi.

Astăzi, pentru tânăra generație, fenomenul Cenaclului este doar o altă lecție de istorie, un element întâlnit în poveștile părinților, evocat cu dor şi drag.

Pentru a afla mai multe despre Cenaclul Flacăra, am discutat cu Grupul Ecoul, grup muzical format la acea vreme din două fete de douăzeci de ani ale căror piese au rezistat testului timpului. Sorina Bloj şi Magda Puşkaş, au salutat și au încântat Generaţia în blugi prin muzica lor, devenind parte din coloana sonoră a tinereților bunicilor şi părinţilor noştri. Astăzi, privesc cu nostalgie şi cu mai multă înţelegere faţă de ceea ce a însemnat Cenaclul şi contribuţia pe care au adus-o atât în istoria personală a fiecărui om, cât şi în istoria muzicală.

Cenaclul Flacăra Grupul Ecoul interviu

Pentru început, am să vă rog să vă prezentaţi în nu mai mult de 5 fraze.

Sorina: Sunt Sorina Bloj, sunt născută în oraşul Reghin. Actualmente sunt pensionar, aş mai fi putut să activez, însă, pentru că am devenit bunică, am ales să mă bucur de perioada aceasta a vieţii. Cu mulţi ani în urmă, mi-a fost trimisă, în viaţa mea, o prietenă pe care am reuşit să o păstrez până la anii aceştia frumoşi.

Magda: Eu sunt Magdalena Puşkaş. Provin dintr-o familie de maghiari, dar părinţii mei au hotărât să urmez şcoala în limba română, ceea ce mi-a prins bine pentru că am reuşit să cuprind ceea ce înseamnă locul şi poporul în care m-am născut. Am un băiat, deocamdată nu am nepoţei.

Grupul Ecoul a fost unul dintre cele mai cunoscute şi apreciate grupuri muzicale din cadrul Cenaclului Flacăra. Vă rog să ne povestiţi puţin despre cum s-a înfiinţat grupul, dar mai ales, despre cum aţi ajuns să faceţi parte din Cenaclul Flacăra.

Sorina: Ne-am înfiinţat înainte de a debuta în Cenaclul Flacăra. Am făcut parte din mai multe experimente, încă din anii de liceu. Eram un grup mai mare, de vreo 13 fete, talentate toate. Pe vremea aceea, era Festivalul Naţional Cântarea României, noi am participat şi am obţinut locul I, iar ca premiu am primit o tabără la Năvodari. Atunci ne-am apropiat mai mult vocal pentru că prietenele noastre din grup s-au eschivat să mai susţină mici recitaluri în tabără, şi atunci am cântat noi prima dată în duet. După aceea am cântat împreună la Reghin, am participat la festivaluri naţionale de muzică folk unde am luat aproape de fiecare dată premiul I. Dar festivalul care ne-a ajutat să ajungem în Cenaclul Flacăra a fost Baladele Dunării, de la Galaţi, unde membrii ai Cenaclului Flacăra erau în juriu iar preşedinte era poetul Adrian Păunescu.

Magda: Cred că a fost o întâmplare foarte frumoasă, poate cea mai importantă din viaţa noastră, faptul că am ajuns în Cenaclul Flacăra. Şi de acolo, parcursul a fost destul de predictibil. La început nu ştiam, dar apoi am dat nas în nas cu realitatea care era extraordinară pe de-o parte dar foarte grea pe de altă parte.

Din momentul în care aţi devenit membre active ale Cenaclului, presupun că nimic nu a mai fost la fel. Ce schimbări majore s-au petrecut şi cum se simţeau acestea pentru nişte tinere de 20 de ani?

Sorina: Într-adevăr, şocul cultural a fost destul de mare, motiv pentru care am şi ezitat la început să continuăm drumul cu idolii noştri. În momentul în care, în România, [Cenaclul Flacăra] era mişcarea culturală cea mai apreciată, noi nu ştiam că dacă vom câştiga festivalul Baladele Dunării vom fi primite ca membre ale Cenaclului. A fost o surpriză. Nici nu ne-am dus în primul turneu. Noi ne-am reîntors la locurile de muncă, aveam problemele noastre. Deci, am ezitat. Mie, cel puţin, mi s-a părut ca un şoc: la un moment dat să te trezeşti cu Mircea Vintilă coleg. A fost greu să mă adaptez, nu eram obişnuită cu turneele şi cu organizarea Cenaclului, dar m-am bizuit pe încrederea pe care o aveam în Magdalena. Nu aş fi făcut faţă niciodată de una singură.

Magda: Eram un pic mai obişnuită cu scena decât era Sorina. Am început să cânt muzică uşoară de la 6 ani. Deci idolii mei nu erau neapărat cei din muzica folk, ci erau cei din muzica uşoară românească şi cea de peste hotare, asta urmăream, asta cântam. Muzica folk a fost ca o revelaţie. Mi-a plăcut pentru că pune foarte mare accent pe versuri, există foarte multă profunzime. Impactul a fost, şi pentru mine, unul foarte mare. Totul se întâmpla la nişte proporţii pe care nu ni le puteam închipui. Publicul era o masă imensă de oameni, câteva zeci de mii. Eram nedumerite. La primul spectacol eram speriate ca două păsări pe stinghie.

grupul ecoul cenaclul flacara

Eraţi într-un continuu turneu prin ţară, trăiaţi o viaţă boemă. Săli, pieţe, stadioane arhipline de tineri veniţi să vă vadă şi să vă asculte. Privind retrospectiv, cum arăta o zi din viaţa dvs.?

Sorina: Îţi spun sincer, eu nu am perceput-o ca o viaţă boemă. Era cătănie. Cătănie artistică. În primul rând, era un stres pentru că un concert dura mult, începea la ora 18:00 şi putea dura până la 3, 4 noaptea. Erai istovit. Stăteai pe scenă şi munceai, îţi susţineai colegii când aveau nevoie, erau momente de dans, trebuia să ţinem sala, publicul avea nevoie de energie. Era un schimb continuu între noi, cei de pe scenă, şi public. Apoi ajungeai la hotel iar timp de odihnă nu aveai prea mult. A doua zi trebuia să fii în alt loc, la sute de kilometri distanţă. Astăzi erai la Cluj, mâine la Timişoara, poimâine la Sibiu. Turneele durau între două săptămâni şi şase săptămâni. Se ajungea chiar şi la trei luni.

 Magda: Boemă nu am perceput-o nici eu. Era o muncă destul de grea. Dar era echivalent de grea cu satisfacţiile pe care le aveai. Când vedeai sala cântând, mii de oameni, era un schimb de energie. De acolo te puteai încărca sau nu, depinde, pentru că dacă lăsai garda jos, puteai să fi descărcat de energie. Adrian Păunescu era motorul, dar şi un consumator de energie. Noi ştiam asta, dânsul ştia asta, de aceea era benevol. Pentru ceea ce trăiam, merita orice sacrificiu.

Piese precum La o cană cu vin şi Taina au fost şi încă sunt unele dintre cele mai reprezentative piese atât pentru Grupul Ecoul cât şi pentru Cenaclul Flacăra. Ce vă inspira? Ce însemna procesul de creaţie pentru dvs.?

Sorina: Ne inspira, pur şi simplu, tinereţea, viaţa, experienţele zilei. Nu am stat niciodată pe gânduri să compun o piesă, piesele au venit.

Magda: Eu recunosc că, într-adevăr, piesa Taina, mi-a fost insuflată puţin de un serial de la acea vreme. Piesă pe care am şi scris-o în engleză şi am tradus-o împreună cu Sorina ulterior. Aveam nevoie de stimulente. Şi acum am nevoie de o idee de la care să pornesc, stau şi mă gândesc îndelung la Oare ce vreau să spun?, deci nu prea am cuvintele atât de la îndemână. Aş vrea să transpun cunoştiinţe spirituale în piese, şi atunci îmi vine mai greu. Revine teama de a nu spune ceva care să influenţeze într-un anume fel, ceva pentru care să dau socoteală. Intervine conştientizarea şi teama de spontaneitate, care nu sunt bune în momentul în care vrei să creezi.

Au existat momente în care să simţiţi presiunea regimului? Să simţiţi că sunteţi cenzurate şi că nu puteţi da publicului tot ce aţi fi vrut să daţi?

Magda: Poetul Adrian Păunescu nu ne-a făcut, cel puţin pe noi, să simţim această presiune. Bănuiesc că a preluat dânsul toată această presiune. Dar, cu toate că am plecat înainte cu o lună de a se încheia activitatea Cenaclului, am fost întrebată de Securitate despre Cenaclu, despre ce se întâmpla acolo, am dat cu subsemnata.

Sorina: Eram conştienţi că nu eram de capul nostru, dar personal nu am simţit nicio presiune. Nu ni s-a impus să abordăm un anume repertoriu.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveţi din perioada Cenaclului?

Sorina: Eram pe şantierul Dunăre-Marea Neagră, am susţinut câteva concerte acolo cu Cenaclul Flacăra. Era plini de tineri din armată care lucrau pe şantier iar spectacolul susţinut era special dedicat acestor muncitori. În momentul în care Adrian Păunescu ne-a introdus pe noi, grupul Ecoul, şi am început să cântăm Lumină, tot dealul acela plini de oameni s-a luminat de făclii. Publicul a scris Lumină cu făcliile. O imagine excepţională.

Magda: Pentru mine, o imagine care persistă, a fost la Gala 1000 de la Galaţi. Am ajuns la spectacol puţin mai târziu, era deja început. Am fost îndrumată însă am ajuns deasupra stadionului şi a scenei. Cânta Ştefan Hruşcă, Rugă pentru părinţi, şi am văzut câteva zeci de mii de lumânări aprinse de public. A fost o senzaţie fantastică.

cenaclul flacara arhive

Având în vedere că a fost un fenomen cultural de o mare amploare, mai ales în rândul tinerilor, fenomen care a adus şi a lansat pe scenă mari nume şi toate acestea într-o perioadă întunecată a istoriei. Care credeţi că a fost cheia succesului Cenaclului?

Sorina: Nu a fost o perioadă întunecată a istoriei, a fost bucuria tinereţii noastre. Am avut multe surse din care să ne încărcăm şi multe oportunităţi. Fiecare om a avut propriile experienţe, pentru mine a fost epoca de aur a tinereţii mele. Cheia succesului Cenaclului Flacăra era faptul că era altceva. Era ca o fereastră spre libertate.

Magda:  A fost o perioadă pe care noi o intuim doar acum, prin comparaţie ne dăm seama de ce puteam face atunci, ce putem face acum. În condiţiile de astăzi este nevoie de o adaptare din mers, de a corela nişte valori deoarece nu mai sunt valorile care au fost.

Cenaclul Flacăra a fost interzis în anul 1985. Ce s-a întâmplat apoi? Ce aţi făcut?

Sorina: La momentul acela, eu deja ieşisem din Cenaclu. Eram acasă cu copiii, cu familia, lucram la Casa de Cultură. Cântam muzică folk, însă cu altcineva. Am mai avut o tentativă, după Revoluţie, atunci când s-a reluat cenaclul Totuşi iubire, însă am renunţat pentru că nu puteam să ţin ritmul spectacolelor. Era cu totul altă lume, nu mai era cenaclul din care eu ieşisem cândva şi nu m-am mai regăsit. Am avut, totuşi, şansa de a lucra în cultură toată viaţa mea. Am organizat mai multe festivaluri, Chitara de argint şi Prima iubire, festivaluri de muzică folk care au fost foarte bine primite în ţară.

Magda: Am continuat să cântăm, Tatiana Stepa şi cu mine, ca duet, încă o perioadă destul de lungă după încheierea activităţii Cenaclului. După aceea m-am reinventat de vreo 5 ori, adică am cântat în diverse formule, am continuat cu spectacolele, am organizat spectacole, am rămas în branşă. Cântăreţ, organizator, promovator, am avut emisiuni de televiziune (În căutarea folk-ului pierdut). Iar apoi m-am mutat la Cluj-Napoca, tot cu o emisiune de televiziune.

Andrei Păunescu, fiul lui Adrian Păunescu, nu a lăsat amintirea Cenaclului să piară şi a organizat în repetate rânduri concerte cu membrii Cenaclului la care au participat şi Grupul Ecoul. Cum a fost reîntoarcerea pe scena Cenaclului?

Sorina: Personal, am participat doar la concertul de la Sala Palatului din Bucureşti. Reîntoarcerea pe scenă a fost excepţională. Mi-am revăzut colegii după mulţi ani de zile, iar publicul  şi emoţiile au fost toate la superlativ.

Magda: De câţiva ani, Andrei Păunescu a preluat frâiele şi a organizat o serie de concerte, adaptând tot ceea ce a fost cândva, la vremurile actuale. El simte foarte bine cenaclul, este un prozator, poet şi organizator bun. Încercăm şi noi să ne adaptăm. Este altceva, însă e bine că încă există.

Credeţi că în prezent s-ar mai putea organiza, şi ar mai avea oare acelaşi impact, un fenomen cultural asemănător cu ceea ce a fost Cenaclul Flacăra?

Sorina: Nu. Eu nu cred. Acum, dacă ar apărea o mare valoare, un geniu, ar fi terfelit, i s-ar scotoci prin buzunare şi nu i s-ar permite. Cenaclul Flacăra a fost un fenomen, şi a fost bine definit: un fenomen se întâmplă o dată, e unic.

Magda: Nici eu nu cred. Timpurile, percepţiile s-au schimbat, prin comparaţie vremurile acelea sunt departe şi nu cred că actualele criterii de valori ar putea genera acea valoare care a fost Cenaclul Flacăra. Nici oamenii nu mai sunt la fel. Ne schimbăm atât de repede, lumea se schimbă. Cenaclu Flacăra ar fi trebuit să rămână un mit – şi cred că este un mit pentru că este irepetabil.

A existat vreun mentor sau model după care v-aţi ghidat în cariera artistică?

Magda: Mie mi-a plăcut foarte mult Dan Spătaru. Atunci când eram micuţă cântam piesele lui, cântam Mirabela Dauer, Mihaela Mihai. Dar Dan Spătaru era un fel de idol pentru mine.

Sorina: Ascultam cu plăcere Doru Stănculescu, iar apoi grupul Poesis. Eram apropiate de ei ca stil muzical.

În încheiere, aveți un mesaj de transmis cititorilor revistei?

Sorina: Dragi prieteni, nu vă vindeţi. Încercaţi să vă prezentaţi aşa cum sunteţi, nu faceţi compromisuri pentru că toate compromisurile făcute se vor întoarce împotriva voastră. Nu trebuie neaparat să fiţi cei mai buni,  trebuie să fiţi voi înşivă.

Magda: Aveţi curaj să fiţi voi înşivă. Perfecţiunea nu există. Totul este perfectibil dar dacă vă căutaţi perfecţiunea în comparaţie cu ceea ce există deja, este foarte bine, pentru că vă veţi da seama că aveţi ceva de spus. Toţi avem ceva de spus, de aceea suntem aici. Toţi avem un talent, chiar dacă nu artistic.


Interviul de 12 este o serie de interviuri cu oameni obișnuiți despre lucruri deosebite, ce cuprinde 12 întrebări și 12 răspunsuri sincere. O serie de Tamara Pop.

 

Comentarii

1 Comment

Adaugă tu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *