Sindromul Korsakov: J. Koester (după W.G. Sebald)

Am ajuns să îl citesc pe W.G. Sebald după ce un prieten bun de-al meu mi-a recomandat travelogue-urile sale „cu iz pre-internet”. Discuția cu el avea loc fix acum un an înainte de ultimul meu trimestru de facultate, deci, presimțind că o să treacă ceva timp până să mă pot mișca iarăși încoace și-ncolo, dau buzna curioasă în librării ca să îmi fac stoc serios de romane sebaldiene.

Pe măsură ce parcurg longue duree-urile din Inelele lui Saturn, Vertigo sau Austerlitz, îmi tot fuge mintea la Mark Fisher, care în Ghosts of my Life înțelege literatura lui Sebald mai mult ca o visare apatică a unui anticar borgesian decât ca o investigație serioasă a unor geografii marcate de război. Și într-adevăr, toate paragrafele eseistice prin care trec mă fac să imi imaginez romanele lui ca pe niște verigi dintr-un lanț lung de prototipuri în care teme de călătorie, memorie involuntară sau istorie sunt aduse la suprasaturație. Sentimentul de „bun, și?” mi se fixează tot mai tare cu fiecare roman citit, până să dau peste o descriere scurtă a sindromului Korsakov în Emigranții:

Și de la locul lui îmi povestea… o mulțime de istorii bizare, pe care le-am uitat aproape pe toate. Uneori aceste trăiri ale sale (…) îmi păreau atât de neverosimile, încât îmi ziceam că suferă de sindromul lui Korsakov la care, după cum poate știi, spuse mătușa Fini, pierderea memoriei e compensată de niște invenții fantastice.

Tulburarea de care suferă Ambros Adelwarth din Emigranții m-a făcut să mă gândesc la proiectele artistului danez Joachim Koester. Dacă pentru literatura lui Sebald confabulația reprezintă un scop în sine, Koester o vede ca pe o oportunitate de a extrage un anumit artefact, high sau lowbrow, dintr-o adunătură eterogenă de imagini și de a forma un ansamblu alcătuit din elemente fizice în jurul său. Toate astea, cred eu, pentru a pune la încercare relația dintre istorie și o lume care, după mai bine de câțiva zeci de ani de când și-a scris Sebald cărțile, continuă să se confrunte cu un fel de psihoză cauzată de „fragmentarea și intractabilitatea tipică lumii globalizate” și digitalizate

The Kant Walks (installation view), Patterns, Shimmers, Scenes, National Gallery of Denmark, 2018. Courtesy of Jan Mot.

Reprezentarea unor istorii culturale prin filme, romane sau mass-media reprezintă punctul de plecare pentru instalațiile multimedia ale lui Koester. From The Travels of Jonathan Harkere, o instalație alcătuită din fotografii digitale, jurnale, secvențe din filme și fișe de arhivă, documentează reconstituirea călătoriei unui personaj fictiv prin Transilvania. În statement-ul lucrării, artistul constată că propriile lui rătăciri prin Valea Bârgăului l-au făcut să realizeze că „zona nu e dominată de strigoi, ci de o serie de scandaluri legate de o exploatare forestieră ilegală în beneficiul unui grup de politicieni și antreprenori corupți”. Într-un fel poate și mai korsakovian, The Kant Walks exagerează la extrem un ciot de legendă urbană legată de plimbările lui Immanuel Kant pentru a declanșa un traseu speculativ într-un spațiu real. Mi se pare că tocmai încercarea lui Koester de a căuta un fel de adevăr, atât prin folosirea strategică a fictivului, cât și prin inițierea unei călătorii reale de la A la B, transformă narațiunea eseistică în ceva mai mult decât un simplu test Rorschach menit să aducă un amalgam de imagini evocative la suprafață.

In The Face of Overwhelming Forces (exhibition view), Camden Arts Centre, 2017. Courtesy of Camden Arts Centre.

Mă întorc la Mark Fisher, care e de părere că Sebald își salvează literatura istorică de nostalgic înșirând cuvinte într-un stil cât se poate de obiectiv. Prin transpunerea unor ritualuri si obiceiuri vechi în prezent, arta lui Koester îndeamnă să fie înțeleasă într-un mod care e pe cât de personal, pe atât de puțin nostalgic. În Tarantism, dar și în The Place of Dead Roads, participanți îmbrăcați în haine de zi cu zi refac western-uri și dansuri napoletane din Evul Mediu, iar într-o expoziție recentă, ajutat de prietenul său Stefan Pederson, artistul induce hipnoze practicate în America anilor 60’ publicului său. El pare să conștientizeze că potențialul unor ritualuri sau tehnologii de natură pre-industrială nu zace atât în patina pe care o poartă, ci în caracterul kinestezic care s-a păstrat și care poate   accesat de aproape fiecare dintre noi, oricând și oriunde ne-am afla:

The movements are quite… I wouldn’t say modest, but they’re not hard to do. So, I think an entry to the work would be just through identification. I can see people when they watch it, and even on a laptop, they move when the performer comes forward.

Tarantism (installation view), The way out is the way in, Kunsthalle Mainz, 2021. Courtesy of Galleri Nicolai Wallner.

Prin apelul la reenactment, dar și prin arhive multimedia utilizate de public, lucrările lui Koester nu reprezintă o suită de obiecte cu conținut istoriografic, atât cât o oportunitate colectivă de a înțelege cum dăm sens unor relatări fragmentate. Dacă apelul la ficțiune duce la crearea unui fir narativ proteic, gustul, mirosul sau atingerea unui obiect tangibil reprezintă punctul de intrare într-o istorie posibil mai autentică, din care legături între artă vizuală, știință, economie și cultură, dar și între oameni și părți diferite ale lumii, ies organic la iveală.

 

Comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *