Straightforward, spontan și emfatic, îmi spune cineva, la un moment dat: „Tu chiar trebuie să fii regizor sau scenograf!“
Citise niște eseuri de-ale mele, destul de spumoase în descrieri și cred c-a fost suficient ca să traseze o linie concluzivă. Admit că m-a scuturat puțin tonul cu care m-a învăluit. A fost ca un wake-up call la vremea aia. N-am știut cât de tenebroasă trebuie să-mi fie mintea, ce finețe optică trebuie să am (congenitală sau dobândită), dar înaintam, cumva, din latență, spre o creativitate fără precedent. Am ajuns să încheg, involuntar, „imagini intracraniene“ cu efect exploziv. Relevant sau mai puțin relevant, au trecut aproape unsprezece ani de atunci. Nu sunt nici scenograf, nici regizor sau parte integrată a cinematografiei, ci o consumatoare a filmului. Scriu în calitatea asta. Scriu dintr-o plăcere vicioasă și când nu scriu, privesc în cel mai nebunesc detaliu. Prin ecrane și prin oameni. Mă puteți crede pe cuvânt în recenzia următoare.
La mine procentele sunt ușor de pus pe foaie în materie de film. Șaptezeci la sută drame sau thrillere psihologice, douăzeci la sută crimă și/sau SciFi și „de restu’ documentare“. Pentru cei care sunt suckers for suspense, blood and sweat, comedie, adrenalină și/sau nervi întinși la maximum, nu despre asta vorbim astăzi. În regia lui Paolo Genovese (născut în ‘66 la Roma) și scenografia lui Christopher Kubasik și a Isabellei Aguilar, The Place (2017) sau Localul, e o ecranizare statică, întregul plot desfășurându-se în același loc(al) și în același ambient. Decorul e minimalist. Și, personal, mi se pare de ajuns. Mă interesează mai mult conținutul peliculei plus prestația actoricească și mai puțin artificiile din background, banii investiți sau efectele speciale. Dar asta e strict perspectiva mea și nu o consider nici corectă, nici greșită.
Primul îndemn pe care l-am dat tuturor, efectiv tuturor oamenilor după ce le-am recomandat filmul ăsta, a fost: „Ai răbdare!“ Apoi, îndoindu-mă de răbdarea umană (și nu neapărat de rezistența lor psihică), i-am întrebat: „Credeți că puteți avea răbdare?“ Pentru că dacă nu poți, nici n-ai să reușești să pătrunzi prin componenta filosofică a filmului (vom vorbi despre asta ceva mai târziu). O altă recomandare prietenească ar fi să nu vă lăsați influențați de faptul că producția NU e în limba engleză. Specific asta cu litere capitale pentru că am auzit deseori terțe persoane spunând: „Sună aiurea. Nu mă captivează, mă pierde din cauza faptului că e în limba cutare.“ Mi se pare o gândire limitativă. Am avut plăcerea să urmăresc producții franțuzești, poloneze, nemțești, chiar hibride și au fost pur și simplu excepționale. Toate.
The Place e o producție italiană (în România, premiera a avut loc în vara lui 2018). Unul dintre motivele pentru care iubesc cinematografia italiană ar fi transparența limbajului și chiar nuditatea corporală din spatele ecranului (și francezii sunt la fel de expliciți, din punctul meu de vedere). Pentru mine astfel de lucruri ating conotații naturale, firești. Și, cred eu, un film devine cu atât mai bun cu cât regia nu se simte (chiar dacă, firește, ea este acolo). Ceea ce vreau să subliniez, de fapt, e că naturalețea de pe sticlă decide și calitatea produsului cu care vii în fața publicului. Al doilea motiv (pur subiectiv) e că italiana e realmente poezie. Sună distinctiv, indiferent în ce domeniu artistic ai face uz de ea sau ai încadra-o. Al treilea motiv (principalul, de fapt și la fel de subiectiv) e faptul că din distribuție face parte și Alessandro Borghi (bărbatul ăsta e un reper pentru mine din considerente mult, mult prea personale ca să le pot scrie; să menționăm doar nostalgia pe care mă face s-o simt când îl văd jucând). Deși nu a avut un rol de vârf (comparativ cu alte producții în care a jucat absolut magistral), amprenta lui e acolo. Și e inegalabil. În microexpresii, în privire, în masculinitate, în profunzime, în potențialul lui actoricesc șanjabil, multifațetat. Cred că merită să-l țineți sub ochi.
Rolul principal, însă, cade pe umerii lui Valerio Mastandrea. Ceva din fizionomia lui mă trimite cu gândul la Hugh Laurie și chiar sunt curioasă dacă vă poartă și pe voi spre aceeași direcție. Detașat, aproape imperturbabil, flegmatic, istovit. Cu toate că nu-și divulgă identitatea pe parcursul filmului, anonimatul acesta îl face și mai deosebit în interpretare. Ia forma unui Dumnezeu (dacă nu e prea îndrăzneață comparația mea) prin faptul că poate îndeplini orice dorință pe care oamenii o aduc în atenția lui. Cu totul fascinant e felul în care duce la îndeplinire aceste dorințe. Sub nicio formă într-o manieră SF, ci dimpotrivă, într-una complet realistă.
Întreaga distribuție, overall, a fost stratificată frumușel. Am adus în discuție mai devreme componenta filosofică (în alianță cu cea psihologică, firește) pentru că pilonul central al filmului pe componentele acestea se bazează, în fapt – conceptul de dualitate, legea compensației, superficialitatea în raport cu chestiunile de maximă urgență, ambițiile prostești, nejustificate, mândria și, în mod apoteotic, binele mai presus de dorință (susținută sau nesusținută de moralitate). De asemenea – lanțul uman, faptul că nimic nu funcționează în mod independent chiar și atunci când pare că așa este; cauza și efectul, hedonismul, riscul, eșecul, izbânda etc. Efectul „Domino“. În linii mici, vă provoacă să răspundeți la întrebările: „Ce dorință ai și cât de titanică e? Cât de departe poți merge pentru ca aceasta să se înfăptuie și ce risc ești pregătit să iei asupra ta?“ Friendly reminder – nu citiți recenzii cu potențiale spoilere. Ar fi păcat! Treceți povestea prin filtrul propriu.
Ca să închei, The Place face un fel echilibristică psihologică/cerebrală (numiți-o cum vă e mai convenient) cu privitorul. Deși cadrul e minimalist, anost și repetitiv, întreaga acțiune e proiectată ÎN creierul privitorului (unde se petrece o parte din viața fiecăruia dintre noi, la un moment dat). Altfel spus, spectatorul conduce acțiunea personajelor în propria sa minte, având libertate deplină. Spectatorul devine regizor (eu nu sunt, dar voi puteți fi).
Finalul accentuează modul în care dragostea feminină apare ca un bine-meritat concediu pentru sufletul bărbatului care încearcă să le facă pe toate, muncind până la epuizare. Nu există un bine suprem, aici, pe Pământ. Ceea ce pentru unii dintre noi înseamnă apogeu, pentru alții nu-i decât viteza întâi. Atunci când poziția în care ne aflăm devine insuportabilă, nu ne rămâne decât să luăm o decizie care să schimbe actualitatea. Sau o parte din aceasta.
De asta, știm atât de bine, balanța are două talere. Și se înclină alternativ până la echilibru.
