Regia: Alexander Morfov
Adaptare: Alexander Morfov
Asistent regie: Claudia Machedon
Ilustrație muzicală: Alexander Morfov
Decor: Nikola Toromanov
Asistent decor: Ioana Iliescu
Costume: Andrada Chiriac
Light design: Chris Jaeger
Lupte scenice: Attila Nemeș
Translator repetiții: Iulia Bahovski
Regia tehnică: Silviu Negulete
Video: Andrei Florea
Lumini: Ionel Docan
Operator orgă lumini: Cristian Simion
Sunet: Aurel Sima, Florin Necșoiu
Orice război atrage atenția lumii întregi. Cu miturile despre război nu se confruntă numai istoricii, iar realitatea de pe front nu e (aproape) niciodată atât de eroică precum ne este prezentată în cărțile de istorie. Cred că războiul are, exceptând partea militară, realitățile lui. E ca-n viață: nimic nu e alb, nu există numai negru și tot ce e adevărat e făcut din lumini și umbre. Cu peripeții, glume și tot restul. Despre război este vorba și în No Man’s Land. Un alt fel de război. De fapt nu. E un alt fel de a prezenta războiul. Într-o variantă care demitizează total clișeele despre eroi, martiri și toate lucrurile despre care poate nu ai avut niciodată ocazia să te întrebi dacă sunt adevărate sau nu.
Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la spectacolul de joi de la TNB: naturalețea, credibilitatea situațiilor și normalitatea care a reușit să se desprindă chiar dintr-un astfel de cadru aspru. Vorbim despre războiul dintre Bosnia și Serbia. După ce musulmanii și croații din Bosnia votează prin referendum pentru independență, sârbii ripostează și organizează un asediu cumplit care va duce la moarte mai mult de 10.000 de oameni. Până aici e istorie: dar ce se întâmplă când regulile războiului , ura care se presupune că e motorul luptei, sunt încălcate chiar de soldații celor două tabere? Ei bine, nu vă spun decât ca se instalează un fel de anarhie a războiului, iar lupta fizica se transformă mai degrabă într-una a mentaliăților colective.
Sârbii și bosniacii dau vina unii pe alții. Cine a început primul războiul? Ciki (Richard Bovnoczki) și Nino (Ciprian Nicula), puștiul de 19 ani aflat la prima misiune se contrazic puternic, dar nici unul nu trage. Și bine fac, căci altfel nu ar fi aflat că se cunosc de cand Ciki ieșea cu sora lui. Sau că atunci când Nino a împlinit 6 ani și-au petrecut ziua de naștere împreună… Supinzător sau nu, ce mică e lumea, ai spune. Ciki s-a rătăcit acum cu cel mai bun prieten al lui, Cera (Mihai Călin), iar Nino e luat prizonier de Ciki după ce Rambo (Marcelo S. Cobzariu), soldatul experimentat care trebuia să-l învețe pe puști care-i treaba cu războiul moare. Cea mai mare parte a piesei îi are în centru pe cei trei: Ciki e plin de ură pentru că războiul i-a ucis familia, a văzut sate întregi arzând și tot ce-și dorește e să scape odată de ”sârbii împuțiți” iar Cera e partea pragmatică a trio-ului, care spune „Ce contează cine a început razboiul? Suntem toți în același căcat! Iar eu am o mină sub cur!” Da, e vorba de o mină „saltareață”, plasată de Rambo înainte să moară, care nu poate fi dezamorsată decât dacă Cera moare. Undeva la mijloc este prins Nino, care se află doar de trei zile pe front, nu înțelege nimic din ce i se întâmpă și se vede aruncat într-un război în care nu crede.
Ce e foarte interesant e că cei trei reușesc, pentru o vreme cel puțin, să comunice și mai mult decât atât, să se înțeleagă. Sunt hilare de-a dreptul încercările lui Nino de a părea familiar cu tot ce e în jurul lui, tirania mai mult mascată a lui Ciki sau rugămintea candidă a lui Cera care vrea doar să spună câte un banc bun și să scape de mina săltăreață. Nu numai între cei trei atmosfera se schimbă radical. Granițele dintre „război și pace” se șterg încă o dată când soldații se ceartă mai mult pe țigări sau muzica lui Bob Dylan decât pe arme. În plus micile afaceri de pe front sunt nelipsite, traficul de arme fiind la ordinea zilei.
Ce e tragic abia urmează însă, căci Cera nu poate fi ajutat nici de ștrumfi (o utopică mini-trupă de intervenție) să scape de bombă, iar finalul îl găsește singur, spunând un banc subtil legat de situația lui tragică. Nu vi-l spun, mai bine mergeți la spectacol ca să râdeți cu un ochi și să plângeți cu altul.
Last but not least: unde e senzațional, crimă, eveniment, cine nu lipsește? Presa, bineînțeles… Ahtiată după rating și senzațional, se dovedește fără limite. De asta nici nu am pus întâmplător ca titlu întrebarea lui Ciki, ”Vinde moartea în No Man’s Land?”. E de necrezut ce se întâmplă; în goana după bani presa își uită parcă propriile principii iar rezultatul nu e de cele mai multe ori unul pozitiv. Dar până să se schimbe mentalități, mai bine citiți Dissolved Magazine și vă mai destindeți puțin. 🙂 Iar pe 3 februarie aveți din nou spectacolul la TNB (detalii aici), go for it!
