Una Toma, @DooTrei: Interviu cu un actor

una toma interviu cu un actor

Mă aflu în a doua bancă din faţa clasei, iar în stânga mea se află Una. Suntem la şcoală, suntem clasa unsprezecea. Coronavirus nu a apărut încă. Cel mai adesea o văd cu un caiet cu foi şi coperţi simple, îngălbenite, pe care îşi scrie într-o dezordine caligrafică gândurile. Câteodată mai desenează, oscilând veşnic între culoarea roşu şi tuşa de negru.

I-a crescut părul din clasa a noua şi îl poartă drept pe spate, pe hainele negre pe care le poartă şi pe care le asortează întotdeauna cu sacoşele de pânză. O văd cum nu mai este interesată de totul, deoarece ea este deja o persoană formată, care a ajuns să-şi cunoască interesele şi să-şi deschidă calea cu propriile mâini. Una Toma face teatru încă din clasa întâi.

Însă acum nu mai este 2019, ci ne aflăm în plin început de 2021, trecând prin izolări, restricţii şi alegeri. Am decis să vorbesc cu Una despre acest drum pe care încă şi-l croieşte şi pe care vrea, cum are să reiasă din acest interviu, să îl întâmpine cu braţele şi cu inima deschisă.

Cum a fost pentru tine pandemia?

Lockdown-ul – şmecher. Probabil foarte mulţi n-au reuşit, însă eu am avut oportunitatea de a locui singură pentru prima dată fix acum în pandemie. A fost… (râde) tare! Avea mama o prietenă care i-a lăsat cheile apartamentului ei, fiindcă ea a plecat la ţară. M-am dus să-i ud florile, iar cum apartamentul era foarte drăguţ şi venea şi ziua mea, mama a zis: “Eeei, ia să te duci tu acolo să stai cu cineva!” Am sunat nişte prietene, însă nu a vrut niciuna să vină, aşa că mi-am propus să stau doar trei zile, că sigur o să-mi fie urât… am ajuns să stau o lună jumate! Mi-a fost… super bine. Psihic mi-a fost, evident, rău, dar a fost şi bine – nu pot să înglobez experienţa cumva. A fost în foarte multe feluri! Am dansat mult, am făcut super mult sport, ceea ce m-a ajutat. Am citit destul de mult. Am făcut Brain*, care simt că m-a ţinut pe linia de plutire. Nu făceam actorie, ne dădea Ivănoiu de văzut filme, de citit câte o piesă de teatru, după care veneam şi le discutăm ca să ne ţinem mintea activă.

*Probabil acum vă întrebaţi ce este Brain şi cum a ajuns Ivănoiu în scenă. Una este actor în cadrul trupei de teatru Brainstorming din Bucureşti. Trupa a fost numită una dintre cele mai bune din oraş şi ia parte anual la festivaluri, joacă în teatre şi primeşte premii pentru performanţă. Alexandru Ivănoiu este coordonatorul grupului.

una toma brainstorming

Cum a fost să dai de atâţia oameni noi la Brain?

Super tare. Chiar cea mai tare chestie! (satisfăcută) Simt că mi-am făcut nişte prieteni pe viaţă acolo. Plus că am mers în fiecare an la trei-patru festivaluri de teatru cu trupe din toată ţară, iar în momentul ăsta am prieteni din Botoşani, din Constanţa, din Braşov – din toate oraşele! Am cunoscut atâţia oameni, atâtea feluri de a gândi, de a face tot felul de lucruri, încât mi se pare că mi-au deschis multe orizonturi din foarte multe puncte de vedere. Simt că m-a schimbat, că aş fi ajuns o persoană complet diferită dacă nu apucam să văd atâţia oameni diferiţi… ca să încep să apreciez diferenţele lor.

Cum a fost audiţia la trupa de teatru a liceului?

O audiţie care m-a stresat super mult a fost audiţia la Brain. Acolo… (râde) miza era mai mare. Eu nu am obiceiul de a mă stresa pentru că mă gândesc că învăţ textul şi fac tot ce pot, dar dacă regizorul nu crede că sunt potrivită acelui cadru, nu are niciun sens să mă supăr. Până la urmă şi actorul şi regizorul şi toţi oamenii din spatele camerei sau din spatele scenei, lucrează către un scop mai mare, anume un produs artistic ideal. Dacă tu nu te potriveşti cu viziunea regizorului, înseamnă că mai degrabă ai fi încurcat producţia ideală! Dacă e chimie, mă bucur. Dar dacă nu, orice audiţie e o experienţă… exceptând audiţia de la Brain unde, într-adevăr, cred că aş fi fost distrusă să nu intru! Doamne, am fost super agitată, am plâns cu o seară înainte… Îmi aduc aminte ce s-a întâmplat înainte, îmi aduc aminte ce s-a întâmplat după, dar momentele dinăuntrul audiţiei sunt efectiv un fel de blackout.

Cu ce te-ai prezentat?

E o poezie a lui Iulian Tănase care se numeşte “Cum aş putea oare să te uit”, foarte frumoasă, dintr-un volum care îmi place foarte mult, “Iubitafizica”.

una toma

Cum a fost să afli că ai intrat în trupa de teatru de la liceu?

Hoho (râde)… Eram la ziua unei prietene. Era undeva lângă Herăstrău şi se întâmpla la început de clasa a noua, când mai începuseră copiii să fumeze. La petrecere, pentru că eram boboci, erau şi părinţii ei, aşa că ne-am dus toţi în parc ca să fumeze cei trei copii şmecheri de pe atunci! Stăteam ca pe ace pentru că ştiam că trebuie să mă sune. Când mi-a sunat telefonul, am fugit departe de oameni, să nu se audă nimic! Am răspuns calm: “Alo?”. M-a sunat tipa asta, Valentina, care a zis “Da… bună, Una! Voiam să-ţi zic că ai intrat în Brain.”. Iar eu am zis: “A. Ok!” (râde) Şi după am închis telefonul şi am început să ţip super tare. I-am zis unei prietene că am intrat şi atunci am început amândouă să ţipăm super tare şi să fugim ţipând aşa! A fost un moment aşa… de film!

Cum a fost energia de la repetiţii la început?

Ţin minte că în prima zi de Brain Ivănoiu a lipsit, nu ştiu de ce. Au fost cei doi co-coordonatori de la vremea respectivă care (râde) ne-au speriat extrem de tare! “Dacă nu veniţi – pa. Dacă întârziaţi – pa. Orice faci greşit – pa. Sunteţi în trial period, trebuie să daţi tot ce aveţi, să ne arătaţi că vă pasă” – şi eram aşa… mă crispase foarte mult prima zi. (calmă, zâmbitoare) Apoi a venit Ivănoiu care este un… maestru al pedagogiei! Unii oameni pur şi simplu se nasc cu talentul ăsta. Primele luni au fost doar workshop-uri. Ţin minte că au fost nişte lucruri foarte diferite pentru mine – era un test de vulnerabilitate enorm, simt că mi-a intrat cumva pe sub piele. Este vorba de un proces întreg în care nu numai tu devii vulnerabil, dar şi ceilalți devin vulnerabili… se vede cum se schimbă dinamicile, aşa, de la o zi la alta!

Cum a fost primul spectacol pe care l-ai jucat la Brain?

Primul spectacol pe care l-am făcut cu Brain-ul a fost o adaptare după un text care se cheamă “Poveşti de familie”. Este despre nişte copii dintr-un cadru post-socialist. Se întâmplă la locul de joacă, ei se joacă de-a familia, dar cu tata care bate mama, mama care bate copilul – pentru că asta au văzut ei acasă. Se joacă de-a părinţii lor. A fost un spectacol cu foarte multă violenţă în el. Pentru toţi a fost un spectacol migălos și ne-a intrat pe sub piele „răutatea” aia din text. A fost super ciudat că nu aveam exercițiul de a ne separa de roluri. M-am băgat adânc în rol! Şi când am văzut că pot să fac asta, m-am simţit super bine – mi-a dat mult curaj… (fericită) să mă joc! Să mă joc! Efectiv să mă joc pe scenă.

una toma

Care spectacol ţi-a plăcut cel mai mult mai apoi?

Cred că cel despre care îmi doresc să vorbesc mai degrabă este “Despre români numai de bine”, care e un spectacol care a avut mult succes (zâmbește). Am şi mers în stagiunea teatrului Elisabeta să jucăm… plătit, ceea ce a fost super crazy. E un spectacol despre adolescenţii care aleg să plece din ţară şi l-am făcut de centenar. Se făcuse un festival cu premiu în bani care se anunţase cu trei săptămâni înainte de eveniment, iar noi am vrut să luăm premiul ca să putem renova sala din Coşbuc. Noi, în timp de chiar trei săptămâni, am stat să construim spectacolul ăsta şi l-am jucat. Au fost minţile noastre puse la contribuţie la scrierea unui text, cu lucruri care ne costau pe noi la momentul respectiv. Oamenii din scenă eram noi. Cred că a fost cel mai mare moment de vulnerabilitate pe scenă. Una este când ai un text şi-l interpretezi şi scoţi anumite chestii din tine, iar publicul nu ştie niciodată ce anume; dar când e ceva scris de tine, e diferit. Am avut nişte monologuri pe care le-am combinat între ele şi am avut „grijă” de cuvintele fiecărui om din jurul nostru. Toate reprezentaţiile au fost cu o încărcătură emoţională foarte mare – oamenii cu care am jucat în spectacolul acela sunt acum oamenii la care mă raportez ca fiind prietenii mei pentru o viaţă.

Cum a fost pentru tine să lucrezi la acest spectacol?

Textul nu-ţi spune să pleci sau să rămâi. Analizează tipologii de oameni care aleg să plece şi care aleg să rămână – şi ajungi să-i înţelegi pe toţi. Ce credeam că s-a lipit cel mai mult de mine a fost rămasul în ţară, dar aparent… De aceea a fost şi o decizie ciudată de luat pentru mine (să plec în străinătate) pentru că mă gândeam “Doamne, Una…Ce-ai făcut? Uită-te la tine acum un an! Şi uită-te acum! Ce e asta? Ce faci?”.

După aceea mi-am dat seama că ce a rămas cel mai mult cu mine a fost o parte din monologul meu de la final, nişte cuvinte cărora eu le-am dat viaţă cumva. Monologul meu era al copilul ăla hater care de abia aşteaptă să plece din ţară şi îşi ia ocazia de a ţine un speech la finalul anului, ca oportunitate de a call out-ui pe toată lumea din şcoală! Ia fiecare profesor pe rând şi zice “Tu ai făcut asta – eşti un nimeni, eşti un bou! Mi-ai distrus viaţa!” Ajungeam mereu să ţip mai tare fraza asta: “Respectul se câştigă, nu se cere!”. Pentru fiecare bucată aveam un om în cap, după care mi-am dat seama că nu e doar omul pe care îl am eu în cap, ci un sistem întreg care face asta. A existat, de asemenea, o parte în care a trebuit să mulţumesc puţinilor profesori care m-au făcut să mă simt bine în liceu şi am avut trei nume… trei nume, n-am putut să scot mai mult.

Cred că asta mă împinge şi acum să plec. 

una toma

Ce vrei să urmezi după liceu?

Ă… (râde) Eu acum aplic şi am aplicat deja la actorie în America… Ceea ce… (râde) e destul de ciudat! Până acum un an nu mă vedeam plecând din ţară… deloc. Ba mai mult, uram oamenii care voiau să plece din ţară. Decizia de acum are pe de-o parte legătură cu felul în care arată facultatea de la noi, care e mai bine în unele părţi, mai rău în altele… Mie mi se pare că, la noi, facultatea funcţionează pe acelaşi model de frică pe care funcționează tot sistemul de învăţământ. Şi pur şi simplu am avut un moment când am realizat că… nu mai vreau, frate, asta! Vrea să găsesc o experienţă educaţională care să mă inspire – şi să mă întorc aici cu lucrurile învăţate acolo. Vreau să am o şcoală care să-mi ofere ce am nevoie, nu ce vrea ea să-i ofere – ocazia de a respecta pe cineva sau de a-mi fi frică. 

Ce vrei să faci la întoarcere?

Vreau să mă întorc în România, să fac teatru aici. Este singurul lucru pe care aş putea să-l fac contra cost fără să simt vreodată că e un job. Cred că ce lucrezi trebuie să-ţi placă atât de mult încât să nu simţi că e o muncă, ca s-o poţi face toată viaţa. Iar personal, aş vrea să fac activism, asta mă interesează şi mi se pare că în România e mult mai multă nevoie de asta.

Consideri că şcoala îţi acordă destul timp pentru interesele tale?

Cred că mi-am acordat eu timp pentru interesele mele. Dacă era să tratez şcoala cum îmi cerea să fie tratată, nu. Nu îţi lasă timp de tine. Dar mie pur şi simplu nu-mi pasă de note, nu-mi pasă de şcoală, am renunţat să mai încerc – pentru că mi-am dat seama că nu-mi aduce nimic şi că mai mult pot să-mi aduc eu singură.

una toma

Crezi că există riscuri dacă pleci?

(râde) Multe! Sinceră să fiu, nu-mi pasă. Adică lucrurile astea efectiv îmi intră pe o ureche şi îmi ies pe alta. Eu nu mă gândesc că o să am bani sau că o să fiu mai faimoasă pentru că mă duc acolo, în America. Nu am asta în cap deloc, nu ştiu de ce. Vreau strict o educaţie. Nu contează unde am făcut şcoala ca nume, cât contează că o să mă schimbe pe mine.


Una recomandă introspecţia – o oră pe zi în care să ieşi cu tine la o cafea, în parc, doar pentru a te gândi la cum te simţi. Fără telefon, fără distrageri, doar răbdare în care să te asculţi sau să te vezi – scriind, înregistrându-te, vorbind. Să fii mereu în contact cu ce ai nevoie. Prezenţă cu sine. Când suntem trişti, de cele mai multe ori suntem blocaţi în trecut; Când suntem stresaţi, suntem blocaţi în viitor. Deci niciodată nu ne ancorăm în prezent. Care este acum nevoia mea şi care este acum direcţia în care vreau să o apuc? De ce am nevoie? Oamenii nu se întreabă de ce au nevoie – numai de asta uită.

Am terminat interviul cu Una într-un ton foarte vesel, în care recomandă tuturor celor care citesc acum să vizioneze “Hamilton”, musical-ul ei preferat. Mai departe, rămâne să-i urmăm viziunea lui Shakespeare şi să devenim actori în propria scenă sau, cum spune Una, să ne întrebăm de ce avem nevoie pentru acţiona în consecinţă.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *